December 4, 2013

Festivalul Naţional Unitate şi Prietenie, ediţia a 16-a

În dimineața zilei de 28 noiembrie 2013, un CUB fără vreo trei laturi se îndrepta somnoros dar și nerăbdător spre autocarul care avea sa ne ducă la Alba Iulia. Regulile erau foarte stricte și scrise cu litere de o șchioapă: nu aveam voie să mâncăm, să mestecăm gumă și nici să vorbim prea tare, așadar, din această cauză, în majoritatea timpului am dormit.
Ajunși in Alba Iulia, orașul ne-a întâmpinat cu răceala caracteristică anotimpului dar cu căldura miilor de amintiri. Cu rucsacii în spinare, ținând cubul cu schimbul, am plecat spre Colegiul Horea Cloșca și Crișan a cărui sală de sport ne-a găzduit pe parcursul întregului camp.
Și cum cine se scoală de dimineață… nu găsește pe nimeni cunoscut, am fost primii cercetași seniori care am ajuns. Am înghețat în sala goală, dar am avut și plăcerea de a-i vedea pe toți cei care vin. Îmbrățișări și strigăte, zâmbete și bucurie, toate ne-au învăluit odată ce am reîntâlnit prieteni vechi, oameni dragi și nu numai, o mulțime diversă și veselă de cercetași.
Seara am plecat cu toții spre cetate pentru deschiderea oficială a Festivalului Național Unitate și Prietenie, ediția a 16-a. Comparându-l cu frigul care ne înconjura acum, temperatura amiezii care ne-a întâmpinat putea fi considerată căldură, dar ce mai conta dacă steagurile centrelor locale erau mai frumos animate în vânt?! Am cântat imnul UP-ului, ne-am jucat și am strigat din tot sufletul “Latură  la a 3-a” când numele centrului nostru a fost strigat de organizatori și apoi am plecat încetișor spre sală.
Prima noapte a fost una friguroasă și la propriu și la figurat! Din cauza faptului că nu sosiseră toți cercetașii, căldura din sală nu a fost prea mare, iar atmosfera nu a fost completă. Dimineață ni s-au alăturat și celelate laturi ale CUB-ului, cei mai conștiincioși dintre noi, care s-au chinuit cu parțiale, cursuri și serviciu.
Vineri am fost HaiHui prin Alba Iulia. Împărțiți în patrule mixte, cu harta-n mâinile degerate, am pornit spre rezolvarea provocărilor: am colindat cetatea-n lung și-n lat pentru a afla mai multe despre istoria acesteia, toată dimineața. După-amiaza a fost rezervată întoarcerii la spiritul ludic. Fie ca am dansat sau am jucat gașca, am cântat (fals) sau am făcut nod la eșarfă, buna dispoziție nu a lipsit.
Seara ne-a adus Târgul Centrelor Locale unde fiecare centru a trebui să-și prezinte actitățile din anul 2013, planurile de viitor și orice altceva reprezentativ. Noi ne-am gândit să împărțim cuburi intens colorate celor interesați. Ca bonus, a fost împărtășită și modalitatea de construcție a lor. Am avut și baloane pe care erau scrise: replici din campuri, proiecte de viitor sau citate memorabile ale clasicilor din CUB, toate purtate de mascota noastră prietenoasă, Balonozaurus Cubis. Ne-am plimbat pe la celelalte centre locale, am mâncat tot ce ne-au oferit, am luat tot ceea ce era gratis și bine înțeles am aflat povești și proiecte de viitor. După ce târgul s-a sfârșit, am avut parte de un moment special, un nou membru a fost primit oficial sub latura protectoare a CUB-ului, primind
eșarfa de centru local, cu inconfundabilele ei culori. Acel membru am fost eu și a însemnat mult pentru mine să primesc această eșarfă în cadrul festivalului Unitate și Prietenie!
Programul de seară a inclus multe corzi rupte de chitară și cântece din toți plămânii cercetașilor sănătoși. Cănile cu ceai și cafea aburinde ne-au încălzit după tot frigul de peste zi, iar atmosfera a fost una de unitate și prietenie.
Ziua de sâmbătă a adus cu ea ateliere. Fie că a fost vorba despre “Aventură fără risc”, “Debate”, “Echipa clădire” sau excursii fiecare cub-ist a experimentat diferit această zi a UP-ului, o zi în care am învățat lucruri noi și am atașat o nouă filă în istoria dezvoltării noastre ca cercetași, dar mai ales ca persoane.
Seara ne-am pus căciulițe și fulare tricolore și am plecat din nou spre cetate. De data aceasta aveam să desenăm o inimă din oameni și torțe, o inimă tricoloră. Problemele nu au încetat să apară: fie că flacăra era prea mov în loc să fie roșie, fie că era prea mică sau că fitilul ardea prea repede. Dar ce mai conta când, înghețați cum eram, puteam fi admirați de o mulțime de alba iulieni și de un OZN care ne făcea poze?! Am făcut un tur cu torțele și ne-am luat răms bun de la cetate. Seara, de asemenea am avut parte de cântec și de voie bună, de acestă dată asigurate de cercetașii CUB-ului: Adi la chitara și voce, Cristi la voce și animație. Atmosfera a fost una incendiară (…chiar dacă în sală nu era prea cald). Miley Cyrus cu siguranță ar fi fost invidioasă.

În dimineața zilei de 1 Decembrie am fost români adevărați și ne-am deșteptat din somnul cel de… vise plin pe la orele prânzului. După multe negocieri și dezbateri am reușit să ne facem bagajele și să pornim spre Erol (fie-i numele laudat, ca bine am mai mâncat). Am luat masa 2 în 1- mic dejun și prânz, apoi am plecat grăbiți la auto-gară. Aici, surpriză! După ce făcusem rezervare și achitasem și jumătate din sumă am aflat că nu mai sunt locuri. După cercetări minuțioase am primit câteva locuri în tot autocarul și vreo două pe jos.. că doar eram cercetași, nu?
Am ajuns acasă cu amintirea unor clipe pe care numai Alzheimerul ni le mai poate șterge, cu căldura multiplelor îmbrătișări diabetice și cu dorința de a ne întoarce la UP.
“Acolo unde e iubire
Acolo unde-i prietenie
Acolo unde e natură”

Acolo… a fost CUB


Mail multe fotografii pe pagina de facebook a Centrului Universitar București: aici
<<Articol scris de Maria Prisecaru>>

November 5, 2013

Ieșire de toamnă în Piatra Mare

2 noiembrie, ora 5 a.m., Gara de Nord, București. Forfotă mare, mulți oameni agitați, cu bagaje multe, apăsați de griji și grăbiți să prindă trenul. Spre deosebire de ei, noi eram foarte fericiţi: urma să plecăm la munte împreună cu Centrul Universitar București, cei care ne primiseră printre ei cu numai o lună în urmă.

Am urcat în tren și acolo am avut parte de prima surpriză, nu mai erau locuri. Ne-am pus bagajele într-un colț și, ca niște cercetași descurcăreți ce suntem, am găsit pe unde să ne așezăm: pe scări, pe jos, pe bagaje, cei mai norocoși găsind și câteva scaune. Am râs, am cântat, am vorbit despre filme și zeci de seriale, am mâncat, până când trenul a ajuns în Timișul de Jos. Dar, să nu uităm a doua surpriză a dimineții: „unde este Tina?”, „Tina nu s-a trezit!”, dar nu este nicio problemă, o să ne prindă din urmă, pentru că autobuzul merge mult mai repede ca trenul.

Revenind, am coborât din tren, iar după ce ne-am asigurat că suntem toți (nu ne-am mai fi permis să mai pierdem încă un om), am plecat precauți pe marginea Drumului Național 1 spre locul unde începea traseul marcat către Canionul 7 Scări. Acolo ne-am și oprit la o pensiune ca să mai bem un ceai, o cafea și să așteptăm ca autobuzul, care ne aducea „frumoasa adormită”, să ajungă la destinație.

Puțin mai târziu, CUB-ul și-a strâns toate laturile (după ce a ajuns Tina, care trecuse prin multe peripeții, dar ar fi mai bine să o lăsăm pe ea să le povestească pe acestea), și am încercat să ne facem loc prin marea de oameni care veniseră la redeschiderea canionului. Un loc superb! Cascade de zeci de metri înălțime care trec la câțiva centimetri distanță de tine în timp ce escaladezi o scara metalică, acel sentiment când te uiți în jos și simți că ai un nod în gât, dar ești uimit de frumusețea din jurul tău.

S-a terminat canionul și ne-am trezit într-o pădure pictată în tonuri calde de galben, portocaliu și ruginiu, o toamnă caldă, cu un soare plăcut, deși urcușul n-a fost chiar așa de frumos! Am urcat, am mai luat o pauză, iar am urcat...în sfârșit am ajuns și la cabană! Ceai cald...asta sună atât de bine, vrem 4, ba nu 5, 6, 7....14. Ce? Cum adică 14, nu eram 13? Se pare că nu!

De sus, de la cabana se vedea orașul Brașov, cu multitudinea lui de lumini și luminițe, iar încet, încet, au început să apară și luminițele de pe cer, pe care acum le putem și numi pentru că am avut parte de un atelier de astronomie. Am descoperit, în mijlocul toamnei, triunghiul de vară format din Deneb, Vega și Altair, constelațiile Cygnus, Lyra, Aquila și Taur cu Aldebaran și Pleiadele sale, un fragment din Orion și a lui centură, și cum perfecțiunea nu poate fi atinsă decât prin muncă, va trebui să mai participăm la multe astfel de ateliere ca să învățăm din ce în ce mai multe astre și să diferențiem sclipirea stelelor de cea a planetelor.

„Dar n-avem chitară, ce bine ar fi fost să avem una!”, probabil asta gândeam cu toții deși puțini au zis, însă norocul a fost de partea noastră, cabanierul avea una pe care a fost foarte drăguț să ne-o împrumute și am cântat până târziu în noapte...bine, să nu exagerăm, până la 11, când s-a dat stingerea și când au început pariurile pe tema „Cine o să sforăie primul, Cristi sau Mircea?”

Somnul a fost lung și odihnitor, chiar dacă unii au dormit puțin mai îngrămădiți. Am avut și oameni matinali care s-au trezit să vadă răsăritul, dar restul, restul am dormit până pe la 8. Micul dejun, bagaje, poză cu cabana, poză cu cabana și un câine mare, ba nu, doi, de fapt trei câini și la drum cu noi, ușor, ușor, că nu ne grăbim nicăieri, până pe vârf, unde am avut parte de un moment emoționant...trei eșarfe de CUB au ajuns la noi, acum eram oficial parte din familie, dar nu înainte ca fiecare dintre noi să spună ce i-a plăcut la această excursie sau ce nu i-a plăcut, după caz.

Un nou marcaj, bandă albastră, un drum mai ușor, de aici înainte doar coborâre, un lucru bun pentru mușchii noștri obosiți, dar nu așa bun pentru genunchi și glezne, care au și protestat la unii dintre noi. Am ajuns până la urmă la DN1, dar aici a apărut o mare dilema: încotro? Stânga sau dreapta, oare unde este gara? Ne-am gândit și răzgândit, am apelat la cunoștințe vechi, la gps, la rude și prieteni și am descoperit răspunsul: la dreapta.

Gara era chiar aproape și mai erau câteva ore până la sosirea trenului așa că trebuia să ne ocupăm timpul cu ceva: Jungle Speed.
A venit și trenul, o dată cu noaptea, dar de data asta am prins toți locuri, chiar dacă la o distanță considerabilă unii de ceilalți. Oboseala și o ușoară tristețe se puteau citi pe fețele noastre, ne întorceam în București, la școală, la serviciu...


Semnează, amintindu-și cu mult drag prima ieșire la munte cu noua familie,
Roxana, Vlad și Miruna, mândri nevoie mare de noile eșarfe, împreună cu Cristi, „Muzeul cercetașilor”(membru vechi și cu prestigiu)

Mai multe fotografii pe pagina de facebook a Centrului Universitar București (click aici)

August 27, 2013

Jurnalul Cercetaşului Călător

         Ȋn dimineaţa zilei de 22 August am ajuns la autogară în jurul orei 6, fiind întâmpinată de o lume mai mult sau mai puţin somnoroasă, unii încă meşterind câte ceva pe la rucsacii lor, asigurându-se că totul este în ordine şi că nu au uitat nimic (deşi am observat că aşa ceva este aproape inevitabil, oricât de bine organizat ai fi), alţii degustând cafeaua fierbinte cu înghiţituri mici. Unul din ei vine la mine şi îmi dă un pahar de sticlă cu un fel de carneţel verde înăuntru. Era jurnalul călătorului. “O călătorie se măsoara cel mai bine în prieteni şi nu in kilometri” (Tim Cahill), citat care îţi rămânea uşor întipărit în memorie odată ce deschideai jurnalul. Doar prima pagina era scrisă, celelalte trei trebuiau completate pe parcursul călătoriei. Şi totuşi încă eram nelămurită în privinţa paharului (şi probabil nu eram singura!). Ridic ochii din foaie, gata să întreb pe cineva de acest luru, când observ ca o altă persoană adusese un cofraj de ouă şi încerca sa le pună cu foarte multă grija în rucsac. Am înţeles puţin mai târziu că era vorba de nişte probe pe care trebuia să le ducem la bun sfârşit în timpul hike-ului nostru de pe Cozia, până ajungeam la Centrul Scout de la Nocrich. Dar mai multe detalii urma să primim la primul popas.

După un drum de aproximativ 4 ore în care fiecare a încercat să compenseze pentru orele de somn pierdute de dimineaţă, ne-am dat jos la Călimăneşti şi am pornit uşor-uşor în aventura ce ne aştepta cu braţele deschise. După ce am mai recrutat încă doi cercetaşi, care ne aşteptau deja prin zonă, ne-am  îndreptat cu toţii spre mănăstirea Turnu, unde urma să facem primul popas şi să ne luăm masa de prânz. Odată ce am fost gata cu masa, a venit momentul mult aşteptat: probele. Noi, pe parcursul acestui camp trebuia să învăţăm şi ce înseamnă responsabilitatea dar şi lucrul în echipă. De aceea au fost alese niste obiecte fragile (paharul şi oul), pe care noi trebuia să le ducem în siguranţă la Nocrich. Paharele deja le aveam de la plecare. Acum urmează partea interesantă. Am fost împărţiti în echipe de câte doi şi fiecărui echipă  i s-a dat câte un ou de care trebuia să aibă grijă ca şi când ar fi fost un copil. Eram, deci, ca o mică familie. Oul trebuia, desigur, personalizat, poate chiar şi “botezat”.  Fără să mai pierdem din timp, ne-am umplut fiecare sticlele cu apa rece de izvor şi am pornit din nou la drum. Drum care a fost destul de lung şi oarecum dificil mai ales pentru cei care aveau şi un cort în spate, pe lângă rucsacul deja voluminos. După alte câteva ore de urcuş aproape continuu, am fost nevoiţi să luăm încă o pauză de masă lângă mănăstirea Stânişoara pentru a ne trage sufletul şi a ne recăpăta puterile. Ȋn ciuda scurtei ploi de vară şi a albinelor de 3 ori mai mari decât cele obişnuite, ne-am bucurat de frumuseţea poieniţei în care poposisem şi, curând, aveam să fim din nou gata de urcuş. Dar nu înainte să dovedim că cercetaşii sunt pricepuţi inclusiv în acordarea primului ajutor.  O persoană dintr-un alt grup, cu care ne întâlnisem pe traseu, se accidentase la coborâre şi câţiva dintre noi s-au păstrat cu firea şi au acţionat rapid şi eficient, făcând şi fapta lor bună din acea zi. 

Vremea începuse să se înrăutăţească şi atunci când am ajuns la cabana Cozia, era frig, ploua şi vântul nu se lăsa nici el mai prejos. Unde mai pui că oboseala îşi spunea cuvântul pentru fiecare din noi. Dar toate acestea nu au fost de ajuns să ne strice buna dispoziţie şi, după ce ne-am încălzit cu o ciorbă bună, am avut o scurtă dezbatere de seară după care am mers la un somn bine-meritat. A doua zi dimineaţă la ora 7 s-a dat trezirea şi câteva exerciţii de înviorare şi două joculeţe au fost îndeajuns pentru a ne pune sângele în mişcare pentru ziua ce urma.  Am mâncat, ne-am strâns rucsacii şi am pornit din nou la drum, de data asta coborâre pe partea nordică a munţilor. Sau cel puţin aşa credeam iniţial. Drumul a fost la fel sau poate chiar mai lung decat cel din ziua precedentă dar am întâlnit unele dintre cele mai superbe peisaje care există în scumpa noastră ţărişoară. Erau momente în care uitam de oboseală, pentru că eram absorbiţi de frumuseţea priveliştilor ce ne însoţeau în această călătorie.

Cu toţii am răsuflat uşuraţi odată ajunşi în micuţa gară din Lotru, ştiind că următorul tren avea  să ne ducă în frumosul Hermannstadt, aka Sibiu. Nu prea mai avea importanţă că pierdusem deja primul tren, eram fericiţi că am terminat cu bine încă un hike şi că, CUB-ul îşi lăsase amprenta pe încă un vârf de munte. La Sibiu ne aştepta cu drag încă un cercetaş şi cu toţii ne-am urcat în autocarul ce ducea spre Nocrich, unde am fost întâmpinaţi cu voioşie de cercetaşii de la centru. Pentru ca fetele noastre ştiau deja toate să facă de mâncare, a venit rândul băieţilor să înveţe să se descurce într-o bucătărie (nu fără supraveghere, desigur) şi aveau să ne gătească pe toată durata şederii noastre la Nocrich. Cei doi au învăţat repede, au fost creativi si nu ne-au dezamăgit la nici una din mese. După o cântare tradiţională lângă focul de tabară, am pus capăt şi zilei de vineri, aşteptând cu interes provocările zilei următoare.

Ȋnviorarea de dimineaţă nu a fost privită cu la fel de mult interes, întrucât febra musculară pusese stăpânire pe majoritatea drumeţilor, dar asta nu ne-a împiedicat să ne simţim bine. Şi să ne pregătim de treabă, desigur, pentru că unul dintre motivele pentru care eram acolo era să îi ajutăm pe cercetaşii sibieni cu orice aveau ei nevoie. Şi, de data aceasta, aveau nevoie de oameni pentru a ajuta la construirea locului cu duşuri şi alţi oameni pentru demolarea băilor vechi. Ne-am împărţit în două echipe şi ne-am apucat de treabă. Am lucrat toţi preţ de câteva ore, până când bucătarii noştri în devenire au dat strigarea pentru masa de prânz. După o siestă bine-venită, am asistat la un atelier de vetre şi foc, testându-ne apoi cunoştinţele nou acumulate în încercarea de a fierbe o cană cu apă pe un foc pornit de noi. Nici o cană nu a fost rănită în urma acestui experiment. 

Vă mai amintiţi de jurnalul călătorului? Deja în momentul acesta toate erau completate şi urmau să fie puse într-o cutie din lemn, construită şi personalizată de câţiva cercetaşi pricepuţi de-ai noştri şi recitite poate la următorul camp, poate în câţiva ani. Cine ştie?  Importanţa acestor carneţele este să vedem de unde am pornit, unde ajunsesem în momentul în care ne-am scris gândurile în el şi cât de mult am evoluat, la momentul  recitirii lui. Şi, în timp ce ei se ocupau de cutie, o parte din noi s-au retras în bucătărie şi ceilalţi am ajutat la făcut gulguţe colorate pentru festivitatea de închidere. A venit şi momentul ultimei cine din acest camp unde atmosfera a fost plăcută şi liniştită. Până în momentul în care Primul Avanpost Jr., unul din ouăle care au supravieţuit hike-ului nostru, a avut parte de o moarte tragic. Se pare că the Eggslayer, vărul îndepărtat al lui Jamie Lanister, care se afla printre noi fără să fi observat până atunci, a înşfăcat oul chiar dintre persoanele care-i purtaseră de grijă până atunci şi, tupeul fiindu-i provocat, a decis să dea cu el de pământ, lăsându-i pe toţi de la masă muţi de uimire. Totuşi acesta nu l-a împiedicat pe oul nostru să fie printre câştigătorii acestei probe, dat fiind faptul că fusese adus cu bine la Nocrich.


 Ne-am strâns cu toţii în jurul mesei de piatră din grădină, împodobită de gulguţele luminoase şi am povestit, rând ce au însemnat pentru noi aceste responsabilităţi, aceste experienţe. Momentul acesta a fost urmat de un joc drăguţ de cunoaştere. Fiecăruia i s-a dat câte un balon pe care trebuia să îl personalizeze cu desene care să îl reprezinte şi să le pună la un loc cu celelate baloane. Odată ce toate baloanele desenate erau în acelaşi loc, fiecare trebuia să aleagă unul şi să îşi dea seama, după desenele de pe el, al cui poate fi. Ȋntrucât nimeni nu a rămas nedescoperit, am realizat cu toţii atunci că, în urma acestui camp am reuşit să învăţăm ceva despre cei din jurul nostru, să ne cunoaştem mai bine unii cu ceilalţi şi să devenim şi mai uniţi. Şi unul din noi urma să mai crească puţin, cercetăşeşte vorbind. După ce a dus la bun sfârşit provocarea primită, cea de a construi un avion din două bucăţi de lemn şi o sfoară, legat cu eşarfa la ochi, cercetaşul nostru şi-a depus promisiunea şi si-a primit eşarfa mov, intrând şi el în rândul seniorilor. Organizatorii au înmânat apoi tuturor câte o diplomă de participare şi câte un badge cu Primul Avanpost şi am rămas apoi în jurul focului, împreună cu câte o cană de vin fiert, două chitări, câteva caiete de cântece şi multă voie bună până după ora 3.


Duminică dimineaţa, după micul dejun, ne aştepta o curăţenie generală, aşa cum se cuvenea după cele aproximativ două zile petrecute la Nocrich. Nici unul din noi nu îşi prea dorea să plece şi aproape că ni s-a îndeplinit dorinţa, fiind cât pe-aci să pierdem autocarul care ducea spre Sibiu. Ne-am luat cu greu la revedere de la acest loc frumos, cu siguranţa că nu va fi ultima oară când aveam să ajungem aici. Cum la Sibiu aveam câteva ore libere până ajungea autocarul nostru spre Bucureşti, am profitat de această ocazie să bem un suc la o terasa din centrul vechi ca mai apoi să luăm şi noi parte la Festivalul Medieval, care avea loc nu foarte departe. Pretutindeni erau oameni îmbrăcaţi în costume de epocă, oameni care jonglau, cavaleri, domniţe, fierari care se jucau cu metal, modelându-l în forme felurite, era chiar şi un concert de muzică medievală. Am fost abordaţi de un mim care se pare că nu era străin de cercetaşi. S-a uitat la noi, ne-a studiat, ne-a salutat cercetăşeşte şi apoi şi-a văzut de drum. Am plecat şi din oraşul Sibiu cu alte  amintiri plăcute. Am urcat în autocar oarecum trişti pentru că trebuia să ne întoarcem acasă, pentru că aceste patru zile au trecut mult prea repede pe lângă noi şi, totuşi, am plecat mulţumiţi că am reuşit să trăim nişte experienţe inedite, alături de nişte oameni deosebiţi şi să ne întoarcem cu lucruri nou-învăţate şi, mai important, cu prieteni noi. 


<<Articol scris de Ruxandra Vorotneac>>
Mai multe fotografii din campul centrului local găsiți aici

July 15, 2013

Un CUB pe Vârful Omu

Ieșirea era planificată pentru weekend-ul 6-7 Iulie. N-a fost să fie, mulți din centru au avut planuri care nu suportau amânare, așa că s-a îndeplinit si dorința secretă a lui Mircea, s-a amânat ieșirea cu o săptămână. 

După luuu[…]uungi discuții pe Facebook s-a format și echipa: ne-am confirmat participarea 11 oameni, plus tatăl Ralucăi (geolog) şi un cuplu care a dorit să ne însoțească în aventură.


Traseul agreat a rămas Bușteni > Jepii Mici > Cabana Caraiman > Cabana Babele > Cabana Vârful Omu.
Am plecat de la Gara de Nord cu IR-ul de 5:45, direcția Bușteni. Odată ajunși, după o ultimă aprovizionare de la singurul magazin deschis, am făcut un mic popas pe pajiștea de sub telecabină. Ne-am înfruptat cu ceva sandwich-uri, ne-am echipat cu bocancii din dotare și am plecat pe Jepii Mici. Mi-au trecut diverse prin cap, lucruri pe care nu le-am împărtășit cu ceilalți imediat. Secretul “negru” era că pornesc pe acest traseu pentru a 5-a oară. Ultimele 4 încercări nu s-au încheiat cu succes. Vremea foarte proastă dar și un pic de frică m-au întors din drum de fiecare dată. Cei care mă cunosc deja îmi ştiu frica de “margini” neprotejate, dar de data asta am fost convins că în sfârșit voi ajunge sus. Aveam echipa ideală pentru acest traseu, unul relativ greu (dar nimic imposibil cu puțină atenție extra). Am trecut cu un mare nod în gât de locul care m-a întors de fiecare dată. Nodul a dispărut rapid, pentru că atenția ne-a fost îndreptată spre un minunat specimen de capră de munte. Până să mă dezmeticesc, deja urcam lejer, cu mâinile pe lanțuri și prăpastia pe partea stângă. Recunosc, deși mă calmasem, nu pot spune că numeroasele plăci comemorative nu-mi dădeau ceva palpitații.

Pe drum ne-am intersectat cu mai multe grupuri de oameni, de la munţomani serioși până la, să zicem, “nepregătiţi”. Vremea a ținut cu noi, am fost feriți de ambii inamici ai acestui traseu: ploaie și soare puternic. După 4 ore de urcat am terminat traseul. Am ajuns sus cu un rânjet enorm pe faţă: în sfârșit cucerisem Jepii Mici! Sus la Cabana Caraiman ne aștepta unul dintre cei mai frumoși câini pe care i-am văzut vreodată. Un fel de husky, dar nu prea :)

Am poposit puţin pentru recuperare, o masă binemeritată și o mini-sesiune de pozat.

A urmat traseul spre cabana Babele, traseu de relaxare. Tot drumul am urmărit o turmă de oi care pleca la păscut. Am ajuns repede, ne-am odihnit puţin, a urmat o nouă sesiune de pozat apoi am plecat spre Cabana Vârful Omu. Prima parte a traseului a fost uşoară, deşi eram deja destul de obosiţi. Am admirat tot drumul masivii Bucegi. Deşi sună a cliché, chiar nu pot exprima în cuvinte cât de neînsemnat mă simţeam. Am ajuns uşor-uşor şi la ultima parte a traseului, poteca pietruită care urcă până la Cabana Vârful Omu. Nimic complicat, dar când urci de câteva ore deja începi să simţi fiecare pietricică. Poteca părea interminabilă, dar într-un final am zărit prin ceaţă cabana. Am răsuflat uşuraţi, ne-am adunat, ne-am cazat şi a urmat o pauză de masă. Ne-am făcut loc printre mulţimea aflată deja în sala de mese şi am mâncat o foarte bună ciorbă de legume à la Vârful Omu. Frigul de afară ne-a împins uşor spre un vin fiert, dar după ora 8 deja nu se mai putea sta afară din cauza vântului puternic. Ceaţa a început să ne obtureze tot peisajul şi oboseala începuse să se facă simţită aşa că, după o partidă foarte amuzantă de Dixit, ne-am pus la somn. Seara n-a fost fără incidente, o întâmplare comică a lansat o poveste care probabil mă va bântui ani de zile (Vlad, îmi pare rău :-) ).

Dimineaţa ne-a întâmpinat cu cel mai frumos peisaj pe care l-am văzut în ultimii (mulţi!) ani. Fugeau ochii întruna, chiar nu mă puteam concentra. Este, fără-dar-şi-poate, unul din cele mai frumoase locuri în care te poţi trezi în România.

A urmat inviorarea, cafeaua şi ceaiul de dimineaţă. Am continuat cu o masă copioasă, apoi ne-am pregătit de coborâre. Înainte de plecare însă, am avut parte de o surpriză minunată. O parte din noi au încheiat prima etapă de progres şi acum era momentul în care CUB-ul a decis că trebuie să se împartă eşarfele de senior şi să îşi depună Promisiunea. Eu, fiind un lup ceva mai bătrân, mi-am primit în schimb prima eşarfă naţională, eşarfă cu care mi-am depus şi eu Promisiunea alături de ei. Nu-mi pot imagina un loc mai frumos sau mai potrivit pentru acest moment, voi fi legat pe viaţă de Vârful Omu prin această amintire.

S-a facut o mică sedinţă pentru stabilirea traseului de coborâre apoi ne-am pornit, dar nu înainte de deja faimoasa poză de grup a CUB-ului.
Traseul agreat a fost Cabana Vârful Omu – Cabana Mălăieşti - Pichetul Roşu – Poiana Izvoarelor – Gura Diham – Buşteni.

Coborârea a fost uşoară, singurul lucru care ne-a ţinut alerţi erau pietrele care alunecau sub noi din când în când. Hornurile erau încă pline de gheaţă. M-a fascinat acest lucru în condiţiile în care ştiam că peste doar câteva ore voi ajunge în oraş la peste 25°C. Până la Cabana Mălăieşti ne-am întalnit doar cu câteva grupuri mici, în rest am fost doar noi şi munţii. Am luat o pauză de ceai la Mălăieşti unde am cunoscut un grup de tineri cercetaşi elveţieni care se pregăteau de urcare.

Am plecat spre Pichetul Roşu. Nu ştiu exact de ce, dacă din cauza peisajului sau pur şi simplu din cauză că am început să realizăm  cât de frumoase au fost ultimele două zile, dar eram toţi foarte voioşi. Tot drumul am fluierat, am cântat, am glumit. Pe traseu, undeva sus pe un pisc, am găsit o bancă. Pe bancă, o placuţă (comemorativă, cred) cu o foarte frumoasă poezie despre aventurile montane ale unui om. Am citit-o, am imortalizat-o şi ne-am văzut de drum. Am trecut repede pe la Pichetul Roşu şi am plecat mai departe spre Poiana Izvoarelor. Am luat pauza de masă, am umplut sticlele cu apă rece şi proaspătă de izvor, apoi drum întins prin pădure până la Gura Diham. Evident, n-au lipsit cântările din padure, dar au dispărut imediat ce am ajuns la panta care leagă pădurea de Gura Diham. Cei care scăpaseră neatinşi de febra musculară au recuperat acum.

La Gura Diham, deoarece se apropia ora de plecare a trenului ne-am hotărât să mergem cu tractoraşul până în Buşteni. Eram prea obosiţi să mai parcurgem câţiva kilometri prin soare şi foarte probabil am fi pierdut trenul altfel. Drumul cu tractoraşul a fost “interesant”, dar din fericire s-a terminat repede. Plecaţi cu doar câteva ore în urmă dintre masivii frumoşi şi sălbatici, aici am fost izbiţi de zeci de grătare şi maşini parcate pe iarba verde. Ca s-o citez pe Manu, “Wahaha... Civilizaţie= bleah”. Odată ajunşi în gară am cumpărat biletele şi ne-am odihnit lângă un suc. N-au contenit poveştile (în parte, amuzante) despre tot ce s-a petrecut în ultimele zile, şi cumva eram trişti că această ieşire se apropia de sfârşit.

Aşa se termină marea noastră aventură pe Vârful Omu, un weekend care cu greu va fi uitat, de mine cel puţin.

Şi dacă n-ar fi fost, nu s-ar fi povestit!


Mai multe fotografii pe pagina de facebook a Centrului Universitar Bucureşti: aici
<<Articol scris de Marius Fărcăşanu>>

March 3, 2013

22 Februarie în Munţii Ciucaş


Ce înseamnă pentru voi ”cercetașii”? Care ar fi primele lucruri la care vă gândiți atunci când vine vorba despre cercetași?

Dacă mă întrebați pe mine, cercetașii reprezintă mult mai mult decât bine-cunoscutele eșarfe și pălării. Reprezintă grupuri bine închegate în care se împărtășesc idei și planuri, cunoștințe și sfaturi. De la cei mai mari la cei mai mici, așa cum bine este reprezentat de salutul cercetașilor. A fi cercetaș înseamnă să te implici în activități diverse care încurajează diversitatea și egalitatea și te îndeamnă să legi prietenii strânse.

Eu am fost formată în spiritul ecologist, prin prisma anilor petrecuți într-o asociație de turism, unde lunar realizam trasee montane, alături de acțiuni de ecologizare sau recondiționare a marcajelor turistice în diferite zone. Înțeleg ce înseamnă a fi cercetaș, chiar dacă nu am făcut parte din acest curent până acum. Învăț constat despre modul de desfășurare a cercetașilor, despre stilul de viață, despre însemne și legende ale cercetășiei. Săptămâna trecută a început celebrarea oficială a 100 de ani de la apariția cercetășiei în România, motiv pentru care vor fi activități și evenimente pe tot parcursul anului. Ziua de 22 februarie este foarte  importantă printre cercetași. Pe 22 februarie sarbatorim Ziua Mondiala a Cercetasiei, ziua de nastere a lordului Baden-Powell of Gilwell (22.02.1857), cel care a venit cu ideea de cercetaș. Când ai un moment așa de mare (o dată la 100 de ani serbezi 100 de ani :) ) merită sărbătorit cum se cuvine. Așa că ne-am strâns o mână de prieteni și am plecat în Ciucaș, pentru două zile de relaxare, voie bună și zăpadă. Chiar dacă unii poate nu au vrut zăpadă, au găsit din belșug.

Escapada noastră debutează în Autogara Basarab, unde ne îmbarcăm în microbuzul spre Cheia. După vreo 3 ore ajungem la destinație, dezmorțindu-ne picioarele și echipându-ne pentru traseul ce avea să vină. Urma să parcurgem traseul prin pădure, urmând banda galbenă, către Cabana Muntele Roșu, unde ne-am și cazat în noaptea dintre sâmbătă spre duminică.

Revenind la traseu, acesta nu ar fi fost considerat greu, dacă nu ar fi fost atâta zăpadă. Până și celor mai bine echipați dintre noi le-au fost create probleme din cauza gheței formate sub stratul de zăpadă. Mai cu alunecuș, mai cu trânte în zăpadă, am ajuns în fața faimoasei pante din Ciucaș, care ne-a făcut pe toți să-i urăm ”numai bine”. :) Pe drum am întâlnit grupuri de munțomani care știau bine regulile de mers pe munte: toată lumea salută pe toată lumea, chiar dacă se cunosc sau nu, se oferă informații cât mai clare legate de traseu, în cazul în care sunt solicitate.

După un traseu de complexitate medie și multe glume și povești spuse pe drum, ajungem la cabană, unde ne cazăm într-o cameră de 10 persoane (noi fiind 9) și ne echipăm pentru tura 2 din traseu: Cabana Muntele Roșu – Cabana Ciucaș – de unde știm sigur că ne vom întoarce seara. Așa că pe lângă parazăpezile, windstopper, bocanci, căciuli și mănuși, nu uităm stațiile de emisie-recepție și frontalele, care sunt vitale pentru un traseu pe timp de noapte. Nu prea ai cum să te descurci în pădure, iarna, fără lumină și cu teama de lupi sau orice alte animale.
Ceața și vântul nu ne-au permis să vedem mare lucru din peisaj, așa că eram atenți să prindem orice fracțiune de secundă de claritate. Ajunși la Cabana Ciucaș, mulțumim totuși vremii că a ținut cu noi și nu ne-a dat mult de furcă pe traseu. Contează mult pentru un turist să aibă vreme și condiții bune de desfășurare a activităților.


După bine-meritata pauză, pornim pe același traseu, către Muntele Roșu, în timp ce, treptat, noaptea se lăsa peste pădure. Așezați în monom și cu frontalele bine fixate pe cap, ne vedeam de drum în timp ce în fiecare dintre noi se desfășura un amalgam de senzații. Am aflat a doua zi cât de palpitant a fost pentru toată lumea să realizăm un traseu de noapte, în condiții de iarnă.
Seara am petrecut în acorduri de chitară, jucând DixIt și Saboteur până târziu în noapte. Când ai oameni frumoși lângă tine și te înconjoară o atmosferă extraordinară, timpul parcă zboară. Am adormit pe rând, în funcție de cum oboseala și-a spus cuvântul.
A doua zi ne-am trezit puși pe treabă. După câteva indicații teoretice legate de locația unui adăpost în zăpadă, modalități de a-l construi și variante în funcție de situațiile pe care le-ai putea întâlni, ne apucăm să construim un adăpost pentru două persoane. Bloc de zăpadă peste bloc de zăpadă, priveam cum se ridicau pereții adăpostului, chiar sub ochii noștri. Orice cercețaș trebuie să cunoască regulile de supraviețuire în condiții de iarnă, la munte. Așa că ne-au prins foarte bine atât sfaturile teoretice, cât și practica de care am avut parte pentru aproape două ore.


Am plecat de acasă să serbăm Ziua Mondială a Cercetășiei și am făcut asta prin activități interesante, utile și distractive. Am încheiat excursia cu acordarea în premieră a noilor eșarfe de centru – Centrul Universitar București (CUB), de care suntem cu toții foarte mândri și abia așteptăm să arătăm tuturor ce eșarfe deosebite avem noi.

Lucrurile încep să se contureze din ce în ce mai bine iar eu simt cum statutul de cercetaș nu face decât să îmi crească încrederea în mine și în capacitatea mea de a mă integra în noi grupuri, de unde cu siguranță am foarte multe de învățat.

Weekend-ul acesta noi am întărit credința potrivit căreia, indiferent de vreme, de condițiile de traseu, de dificultatea sarcinilor, suntem GATA ORICÂND pentru orice provocare! :)



Articol scris de Flori Mihalache [ http://zigzagga.wordpress.com/2013/02/28/22-februarie-in-muntii-ciucas/ ]




February 21, 2013

Ce să fie, ce să fie?


Oare ce să fie?
Nu e nimic ieşit din comun din punct de vedere cercetăşesc, bineînţeles. Suntem doar noi, cercetaşi pasionaţi de ceea ce facem, oameni pentru care ziua de 22 februarie este o zi poate la fel de importantă ca şi ziua de naştere a fiecăruia în parte.

Ne pregătim de ceva vreme cu proiectul nostru pentru această zi. Proiectul se numeşte "I like scouting for..." şi este în engleza pentru că vrem să transmitem mesajele întregii lumi. Am scris fiecare ce am simtit când ne-am întrebat pentru ce ne place să "cercetăşim" şi astfel am adunat o serie de mesaje care propagate astăzi în lume să aducă un moment de linişte şi să pună un zambet pe buzele oricui. Am postat în avans pe Facebook poze cu fiecare din noi ţinând în mână un semn de întrebare desenat pe o foaie din cauză că aveam nevoie de un fir narativ pentru a pune în valoare deznodământul. Ce dorim să facem este să transmitem tuturor mesajele noastre de pace şi egalitate, fie că sunt români, fie că sunt străini, fie că sunt cercetaşi sau nu. 

Iar pentru cine nu ştie, 22 februarie este ziua fondatorului (Founder's Day), a tatălui mişcării cecetăşeşti, Robert Baden-Powell. Este o zi pe care o sărbatorim alături de prietenii noştri cercetaşi şi, astfel, contribuim cu înca puţin la dezvoltarea mişcării scout în lume.

Keep scouting! ("Continuaţi să cercetăşiţi!")
YiS,
Diana Pantea

Poze: Raluca Popescu (Omul cu ideea proiectului), Isa Tent