Hike Bucegi 1.11.2014

   În weekendul 1-2 noiembrie 2014, câțiva membri ai Centrului Universitar București au hotărât să lase în urmă vremea urâtă și mohorâtă a Bucureștiului și să se avânte pe un traseu spre cabana Malaiești. Mai auziseră ei ceva despre traseu și cabană de la niște înaintași de-ai lor ce fuseseră pe acolo la începuturile centrului, dar au zis că vor să-și încerce și ei puterile până acolo.
   Noi, scribi destoinici ai cercetășiei, i-am rugat să ne povestească tot, dar ne-a venit de la ei doar o scrisorică, scurtă, dar concisă, și abia așteptăm să le urmăm pașii prin acele meleaguri pe viitor:
   Luna noiembrie a început într-un stil autentic cercetăşesc. Zorii zilei de sâmbătă, 1.11.2014, ne-au găsit pe patru dintre noi în trenul spre Buşteni. Hike-ul în Bucegi a urmat traseul Tache Ionescu, spre cabana Mălăieşti. Ceaţa halloweeneană ne-a urmărit fidelă, slujindu-ne drept motivaţie şi cotă altimetrică.   

  După parcurgerea traseului al cărui peisaj ne-a arătat Parângul, Piatra Mare şi Piatra Craiului, am ajuns la cabana Mălăieşti, unde chitariştii noştrii au fost primiţi cu entuziasm. Ne-am bucurat până noaptea târziu de o cântare originală şi diversă.   
  Duminică, după ce am mai explorat împrejurimile, am coborât pe la cabana Diham. Am încheiat această excursie frumoasă într-un mod responsabil, exercitându-ne dreptul la vot."

    Așa ne-a povestit Diana Cernat, proaspăt boboc în capitală, căreia îi urăm bun venit și multă baftă!

Închei și eu povestea la această oră târzie,

Roxana

<Mai multe imagini pe pagina de facebook a Centrului Universitar Bucuresti: aici>

Un turc la cetatea lui Băran

            O nouă vineri, un nou weekend. S-a dat startul la evadarea din rutina zilnică și nimic nu prevestea ceva interesant pentru acest sfârșit de saptămână.

            În timpul clasicei plimbări cu metroul închid ochii pentru o secundă, casc de la oboseală și mă cufund în sunetele plăcute ce răsună din căști.

            Nu știu dacă a trecut un minut sau o eternitate dar, odată ce am deschis ochii, metroul dispăruse, iar trepidațiile acestuia erau înlocuite cu altceva. Eram călare pe un cal și în jurul meu erau încă 10 călăreți, unii îmbrăcați în straie turcești, alții în portul specific poporului român. Privindu-mă am descoperit că eram îmbrăcat în hainele unui șef al ienicerilor din timpul sultanului MirCiobanu.

            După o călătorie istovitoare de mai multe ceasuri am ajuns la destinația noastră. Am aflat că târgul unde am poposit se numea Bușteni și era zona neutră aleasă pentru negocieri în eternul războiul româno - otoman.

            Undeva la marginea pădurii trona locul viitoarelor tratative – Cetatea lui Baran, un castel cu priveliște superbă către munți așa cum aveam să aflu în dimineața următoare.

            În timpul ospățului acompaniat de fine acorduri de chitară dat în cinstea invitaților de către cardinalul Băran împreună cu episcopul Mărăcine am aflat povestea evenimentelor ce urmau să se întâmple: o competiție între cele 2 popoare mare cât o bătălie.

            Zorii zilei au adus cu ei un peisaj de vis ce m-a ajutat să uit complet de locul și timpul de unde veneam. Așa cum spuneau termenii negocierilor fiecare din cele 2 părți a trebuit să-și lase acasă armele și să fie pregătiți pentru orice provocare aleasă de partea neutră.

            Astfel se face că pregătirile de competiție au început prin a făuri stindardele de luptă și armele necesare probelor impuse.

            După o muncă asiduă, chiar înainte de amiază, a avut loc prima confruntare dintre turci și români: tirul cu arcul, aruncatul suliței și utilizarea unei arme la alegere pentru distrugerea unei ținte. După încercări repetate valahii au reușit să câștige prima etapă a competiției, așa că totul urma să se decidă în cea de-a doua parte a zilei.

            La întoarcerea în cetate, contesa Mihaela și prea-buna domniță Mimi ne-au așteptat cu un prânz pe cinste gătit cu binecuvântarea și bunăvoința zeului Zamolxe-Lulu.

            După-amiaza a fost rezervată unor batalii non-violente în care soldații români și cei otomani și-au arătat vitejia. Așa cum ziceau turcii, ghiaurii au ieșit din nou câștigători și astfel această bătălie a fost câștigată de români.

            Odată cu apusul soarelui și cu încununarea victoriasă a domnitorului român Marius cel Negru, a început petrecerea ce avea să pecetluiască acest moment memorabil din istoria războaielor: prima bătălie fără victime. Muzica a răsunat, voia bună s-a adunat și participanții au ajuns în paturile lor târziu în negura nopții.

            Cea mai accesibilă atracție din apropierea târgului Bușteni era o cascadă vestită pentru muzica ce o revărsa în jurul ei, astfel că la îndemnul organizatorilor am plecat de dimineață devreme pentru a vedea o frumusețe rezervată de natură doar pentru cei ce știu să o prețuiască cu adevărat. Odată ajunși acolo am fost martorii unui moment cu adevărat sublim: pe fundalul muzicii cascadei a început să plouă cu frunze multicolore înconjurând totul ca un covor tomnatic.

            Am plecat călare înapoi spre casele noastre când deodată totul s-a întunecat și o liniște desăvâșită s-a așternut. În secunda următoare a început să se audă din ce în ce mai tare huruitul mecanic al metroului, iar eu m-am trezit în același loc ca la început, de parcă trecuseră doar câteva clipe.

            Și totuși ceva era diferit: mă simțeam mai împlinit spiritual și mai pregătit fizic pentru a da din nou piept cu viața cotidiană.

            P.S. : Aceasta este povestea deschiderii celui de-al treilea an cercetășesc pentru CUB, petrecută într-un loc deosebit alături de oameni speciali. Îi mulțumim lui Vlad Băran pentru găzduire și întregii echipe de organizare pentru povestea și activitățile imaginate.

//Articol scris de Mircea Ungureanu

<<Mai multe fotografii gasiti pe pagina de facebook a Centrului Universitar Bucuresti: aici>>

            

3 CUBi pe poteci in Alpi

  S-a terminat sesiunea, a venit vara și pentru studenți și au început campurile. Primul eveniment din această vară la care Centrul Universitar București a avut reprezentanți este Aventura Savoie sau AS014, un camp care a cuprins 3 țări, mii de kilometri cu avionul, sute de kilometri cu mașina și aproape 100 de kilometri pe jos.

  AS014 a început pe 4 iulie, la ora 11, când ne-am întâlnit cu toții în Aeroportul Henri Coandă. 17 oameni din mai multe orașe: Cristian, Iași, Suceava, Pașcani, Sibiu și nu în ultimul rând, București, așteptau frumos la coadă pentru formalitățile de îmbarcare în avionul cu destinația Geneva. Știm cu toții că nu e frumos un camp fără peripeții, așa că surprizele nu au întârziat să apară: un angajat întârziat la bagaje, un control riguros după ce s-a aprins luminița roșie a detectorului de metale, dar am ajuns până la urmă cu toții la bordul avionului și zborul a decurs foarte plăcut, cu o aterizare ușoară și cu turbulențe abia resimțite.

  În Geneva ne-am urcat în mașinile puse la dispoziție de organizatori și ne-am îndreptat către Sixt Fer a Cheval, o frumoasă localitate franceză, care avea să fie „basecampul” nostru în această aventură, situată într-un circ glaciar și udată din toate părțile de zeci de cascade, mai mici sau mai mari, dar încântătoare. Am avut ocazia să vedem o parte din ele mai îndeaproape în după-amiaza celei de-a doua zi, într-o tură de pregătire. 

  În cea de-a treia zi, ultima înainte de marea provocare, am mai avut o tura de pregătire, urcând până la 2084 de metri, un loc cu o priveliște magnifică, de unde am putut admira Mont Blancul, cu toată măreția lui, acoperit de coroana de nori care rareori îl părăsește.

  A patra zi a început o dată cu primele raze de lumină, 6 oameni, printre care și cei trei CUBi, făceau ultimele pregătiri, au strâns corturile, puțin ude ce-i drept de la ploaia din timpul nopții, și, ușor somnoroși, au urcat în mașină îndreptându-se spre Courmayeur, locul de plecare în Tour Du Mont Blanc. Ploaia se oprise și speram cu toții ca prognoza groaznică anunțată de meteorologi să nu se adeverească. Am văzut în drumul nostru Glacier de Bossons, autostrada suspendata la zeci de metri pe marginea alpilor și tunelul care trece pe sub Mont Blanc, 12 km în care te simți atât de mic gândindu-te că deasupra ta se găsesc 4000 de metri de rocă și gheață. În oraș am făcut ultimele cumpărături, am întâlnit primii turiști care făceau același traseu și care ne-au oferit și indicații, apoi ne-am pus rucsacii în spate și am plecat la drum. 

  Prima parte a traseului, presupunea o urcare de aproape 800 de metri până la Rifugio Bertone, singura parte a traseului în care ne-am putut bucura de căldură, dar mai ales de soare! Am ajuns la refugiu exact la timp ca să ne adăpostim de o furtună și ca să mâncăm masa de prânz. De la Bertone până la Bonatti, drumul urmărește în cea mai mare parte curba de nivel, iar la sfârșit urcă, pe o porțiune scurtă. Priveliștea ar fi fost frumoasă și ne-am fi putut bucura de ea, dar ceața și norii ne-au împiedicat să vedem totul. La Bonatti campatul era interzis pe teritoriul refugiului, dar am găsit un loc destul de bun să ne punem corturile, puțin mai sus, în apropierea unei stâne în paragină. Imediat după ce am montat corturile a început din nou ploaia, care nu s-a mai oprit decât pentru vreo câteva minute, suficiente pentru a fierbe apă și a ne face supă să ne mai încălzim și să ne mai ridice puțin moralul, destul de scăzut de altfel din cauza precipitațiilor. 

  A doua zi pe TMB, ploaia a fost un mare impediment, iar din cauza ei nu am reușit să plecăm decât pe la ora prânzului. Dacă în dimineața anterioară corturile erau puțin umede, acum erau ude de-a binelea și mult mai grele. Ne-am încurajat reciproc că o să fie mai bine pe viitor, că o să se oprească ploaia, ne-am ascuns sub pelerine și am plecat la drum. Deși ploaia n-a vrut să se oprească nicio secundă, până la Chalet Val Ferret a fost suportabilă și puteai să mergi fără să te deranjeze prea rău, dar în timp ce urcam spre Rifugio Elena s-a transformat într-o furtună cu vânt puternic, lapoviță și temperaturi din ce în ce mai mici. Am ajuns cu greu la Elena, ne-am uscat, am băut ceai cald, dar vremea de afară, care se transformase într-o furtună de zăpadă, ne-a făcut să ne oprim acolo, să ne cazăm și să sperăm că a doua zi va fi mai bine, deși și știam că vom avea foarte mult de recuperat pentru a ajunge în Champex.

  Somnul în refugiu a fost bun și odihnitor, dar încă o dată ne-am trezit cu noaptea în cap, pentru a avea îndeajuns timp să parcurgem cei 27 de kilometri. Afară era zăpadă, vântul bătea destul de puternic, iar la 2537 de metri, pe Grand Col Ferret, era viscol, dar măcar nu mai ploua. Unii dintre noi s-au aventurat pe vârf în pantaloni scurți și au înfruntat viscolul cu mult curaj.

  De pe Grand Col Ferret urma o coborâre de aproape 1000 de metri, pe poteci diverse, înconjurați de o mulțime de vaci, pentru că eram în Elveția acum, trecând prin multe sate de vacanță și orășele de munte, până la destinația finală: Champex. Acolo am găsit un camping unde ne-am pus corturile și unde am constatat cu stupoare cât de urât mirosea cortul nostru, care stătea de aproape 36 de ore ud în saci de plastic. A plouat în continuu și în această a treia zi, iar bocancii uzi au început să facă victime: bătături, flictene(a.k.a bășici) și răceală. 

  Dimineața celei de-a patra zile din TMB ne-a întâmpinat, cum eram obișnuiți, cu ploaie, ceață și temperaturi joase pentru o zi de 10 iulie, dar n-am avut ce face, ne-am echipat pentru drum și visam cu ochii deschiși la cele 10% șanse de soare preconizate de meteorologi pentru acea zi...n-am avut norocul ăsta! După alte 5 ore de mers prin ploaie, nămol până la glezne și vaci care se uită urât, am ajuns la destinație, Col de la Forclaz, locul în care proviziile se aduc cu elicopterul, pentru că suntem în Elveția și lumea își permite.

  Ultimele două zile ale turului nu s-au dezis de la tradiție, a plouat mai tot timpul, iar cei mai bravi au ajuns la destinație: Chamonix, pe partea franceză a Tour Du Mont Blanc.

  13 iulie a fost ziua de evaluare, în care ceilalți 10 participanți le-au dovedit organizatorilor că merită faimoasa Explorer Belt, pe care au primit-o cu laude la sfârșitul zilei, dar despre peripețiile lor îi vom ruga pe ei să ne povestească. 

  Pe 14 iulie, aventura noastră în Haute Savoie s-a sfârșit cu un drum cu mașina până la aeroportul Malpensa din Milano, de unde ne-am îmbarcat spre București, dar nu înainte să experimentăm cum este când ajungi în criză de timp într-un aeroport imens și nu știi exact pe unde să alergi ca să fii sigur că nu pierzi avionul.

  Cu ocazia acestui articol, noi, cei trei membri CUB: Adi, Cristi și Roxana, am vrea să le mulțumim organizatorilor pentru ocazia de a participa la acest camp, pentru această minunată experiență, umbrită de condițiile meteo, care nu ar fi putut fi prezise oricum, și pentru toate lecțiile pe care le-am învățat pe parcursul acestor 10 zile. A fost o experiența unică, apreciem efortul domnului Radu Stinghe și îi adresăm pe această cale mulțumirile noastre!

  Semnează, puțin mai înțelepți, 

Adi, Cristi și Roxana

<<Câteva imagini pe pagina de facebook a Centrului Universitar București: aici>>

Adunarea Generală a Centrului Universitar București

     Cu mic cu mare ne-am strâns într-o duminică, mai exact pe data de 6 aprilie, îmbrăcați în uniformă ca niște adevărați cercetași și plini de entuziasm, la Adunarea Generală a Centrului Universitar București.
     Deși sunt convinsă că mulți dintre cei care citesc știu deja ce presupune, ar trebui să le oferim celor mai noi în ale cercetășiei, cât și celor care nu sunt membri cercetași, câteva informații. Adunarea Generală(AG) are loc o dată pe an, la ea participă toți membrii centrului local, iar drept de vot au cei care au împlinit 16 ani și au promisiunea depusă. Votul este democratic, valoarea unui vot fiind aceeași indiferent de statutul membrului în centrul local, fie el explorator, senior sau lider.
     Acum, dacă am hotărât cum stă treaba cu organizarea, să trecem la AG-ul nostru propriu zis. Nu ne-am strâns noi chiar dis de dimineață, pentru că era duminică, iar un membru odihnit gândește mai bine și votează cu simț de răspundere, iar fusul orar al celor care sunt alături de noi de la mii de kilometri, ne-ar fi încurcat puțin de dimineață. Am  avut pe ordinea de zi raportul consiliului, raportul cenzorului, planuri de viitor, stabilirea datei campului de centru local din vară și multe altele. Desigur că n-am fost mereu de acord unii cu ceilalți, dar am dezbătut probleme și am propus soluții.
     Am încheiat cu o poză de grup, specifică nouă, dar puțin mai formală de data aceasta, fiind o întâlnire importantă.

Drumul fermecat spre meleagurile Craiului

      

        Cu râsete şi multă voie bună, aşa au plecat într-o sâmbătă dimineaţă 14 din membrii CUB către meleagurile Craiului spre a cinsti cum se cuvine ziua Lordului Baden-Powell.

Dar, hehe...ce ştiau ei, drumul spre acele părţi e lung şi anevoios, mai ales când ai de a face cu CFR-ul. Şi măcar de-ar fi fost asta singura înfruntare  a eroilor noştri, dar nimic nu e atât de simplu.

Nu, haideţi să vă zic, povestea începe mult mai devreme, înainte să iasă prima geană de lumină, când eroii noştri ar fi vrut a se pregăti de drum. Mare necaz însă, căci Moş Ene îşi trimisese balaurii să-i păzească, nu care cumva să plece de la el. Câţiva viteji l-au păcălit pe moşneag stând treji toată noaptea, restul însă au dus lupte grozave pentru a-i înfrânge.

Scuturându-se apoi de ultimele picături din licoarea somnului, îşi luară echipamentele fermecate şi porniră astfel la drum, care mai de care din colţuri depărtate ale capitalei, străbătând codri de beton pentru a ajunge la casa nordică a CFR-ului.

Unul câte unul apărură în faţa hanului conaşului Donald, mulţumiţi să-şi vadă prietenii.Curând însă, veselia lor se destrămă când realizară că 4 inşi lipsesc, printre care şi conducătoarea lor, purtătoarea hârtiilor ce le-ar fi îngăduit accesul pe carele CFR. Timpul se scurgea rapid iar agitaţia creştea în timp ce lumea din jur se pregătea de plecare.Oare ce o fi cu ei? Oare i-o fi prins Ene? Oare s-au rătăcit prin codru?  Dintr-o dată, ce să vezi? Din depărtări, venind în grabă cu răsuflarea tăiată, uite doi dintre cei lipsă! Şi mare le fu bucuria căci unul era chiar conducătoarea lor. Aşa se face ca urcară toţi 12 în car. Înghesuiţi în spatele carului observară cum se apropie în grabă încă unul dintre rătăciţi. În uralele şi încurajările  lor, acesta din urmă se aruncă în car, chiar cu o clipă înainte de plecare. Cei 13 viteji porniră astfel fericiţi că sunt împreună...toţi mai puţin unul. Acesta din urmă a dus cea mai crâncenă luptă cu cel mai mare dintre balaurii lui Ene, si aşa se face că a ajuns cu greu. Sosit în final la punctul de întâlnire, el invocă spiritul CFR-ului şi-i ceru povaţă cum sa-şi prindă mai repede din urmă prietenii.

Acum, poate voi ştiţi ori poate nu, eu vă zic însă oricum, că spiritul ăsta nu-i dintre cele mai bune. Are toane, un temperament prost şi nu se dă în lături de la un profit, fie şi unul mărunţel. Aşa se face că spiritul îi oferi omului o cursă pe unul dintre carele trase de hidre tinerele, care l-ar purta la destinatie repede ca vântul, totul pentru mica sumă de jumătate din toţi galbenii pe care îi are asupra lui. Cei doi căzură la înţelegere iar eroul nostru, uşurat de bani dar fericit se urcă în car. Într-adevăr hidra zbură ca vântul şi cât ai zice peşte ajunse pe meleagurile Predealului unde se alătură prietenilor săi din celălalt car.  Apoi, iavaş-iavaş carul cu toţi 14 se îndreptă spre plaiurile Zărneştilor.

 

Iată-i deci, ajunşi la picioru’ muntelui după juma’ de zi de călătorie. Sporovăind, cu multă voie bună şi chef de viaţă, au pornit spre crestele înceţoşate ale Craiului.

Văzându-i curajoşi şi hotărâţi în a-şi urma calea, Spiritului Pădurii şi Spiritului Zăpezii le-a picat drag de grupul de aventurieri, aşa că au luat formă pământeană şi au plecat să-i însoţească. Eroii n-au ştiut nicicând că au asemenea companioni de drum, dar tare s-au bucurat de căţelul mic, brun şi săltăreţ care lătra la fiecare maşină. În aceeaşi măsură au admirat și cățelușa albă, pufoasă şi elegantă care îi însoţea în pas sprinten. Cei doi şi-au asumat roluri de călăuze şi s-au dus în faţa grupului pentru a le arăta poteca. La urma urmei, or fi potecile marcate dar nu poţi fi nicicând sigur dacă unul din copacii marcaţi nu a fost de fapt vreun Ent trecător.

Făcură câteva popasuri scurte, mai întâi la fântâna părintelui Botorog ca să-şi potolească setea şi apoi pe drum pentru a-şi potoli foamea ori a se odihni, dar de altfel drumul fu liniştit. Spiritele se opreau mereu cu ei şi alergau vesele în cercuri în jurul lor. La ieşirea din pădure în Poiana Zănoaga, Spiritul Pădurii consideră că şi-a îndeplinit partea sa şi îi lăsă pe drumeţii entuziaşti în grija Spiritului Zăpezii pentru restul drumului.

Eh, de aici, drumul e în mare parte parcurs. Mai o înfruntare scurtă cu Craii Vântului când traversau poiana, dar ajunseră repede la adăpostul potecii acoperite de brazi, şi puţin timp mai târziu la Cabana Curmăturii unde aveau să înnopteze.

Se cade aici să fac o pauză pentru lămuriri. Vorbesc de acea cabană construită de meşteri saşi în vremuri de mult apuse unde se spune că urşii se alungau cu mătura. Hehe, mare hoinar a fost cel care v-a spus cea poveste cu mătura căci, dacă întrebaţi, veţi afla că urşii aici se alungă cu sunet de drujbă! Asta însă e o poveste pentru altă ocazie.

Tot aici se pare ca eroii se întâlniră cu încă doi prieteni din aceeaşi tagmă şi uite aşa s-a pus de o masă mare cu bucate care mai de care, cărate cu multă trudă de fiecare de pe acasă. S-a pus apoi şi de jocuri şi chiar şi de o cântare . Aţi auzit voi de Imnul CCL-ului de la CUB? N-aveţi habar cât e de neaoş!  Ia uitaţi, vă arăt versurile, ziceţi voi de nu-i aşa:

Sâmbătă de dimineaţă am plecat la drum

Şi ne-am întâlnit cu toţii într-un spirit bun,

Aventura ne aşteaptă timpul e acum...

CCL-ul să ne-ajute sănătate şi virtute,

Adi încă n-a uitat

Că înc-avem 5 lei de dat.

Miha fără diabet

Ne conduce sigur şi drept,

GMK  ne găzduieşte,

Şi în general mai şi lipseşte

Diana şi cu Raluca

Ne rezolvă cu imaginea

CCL-ul să ne-ajute sănătate şi virtute.

Frumos nu credeţi?  După compunerea şi intonarea cântecului, cei trei care s-au ocupat de el, au avut onoarea, într-o frumoasă ceremonie, să intre în rândul purtătorilor de eşarfe mov.

Mult mai târziu s-au dus cu toţii la culcare. Cine credeţi că a dormit la uşa lor? Spiritul Zăpezii desigur! Şi cum nu i se zice Spiritul Zăpezii degeaba, a doua zi, când eroii noştri făceau ochi, o pătură albă, fină, fusese întinsă peste împrejurimi. Spiritul zburda în largul lui iar lumea se trezi rând pe rând pentru a se bucura de fulgii trecători.

Puseră de-o masă bună şi apoi îşi pregătiră bagajele. Când să plece însă, câinele alb nu era nicăieri de găsit. Cineva le zise că-l văzuse coborând cu un alt grup. Puţin trişti de pierderea amicului lor, dar totuşi plini de viaţă, grupul porni să coboare pe o altă potecă. Nici nu ştiau ei ca Spiritul Zăpezii vorbise cu Spiritul Florilor ca să-i conducă până jos. Acesta din urmă le pavă drumul cu brânduşe și ghiocei şi se ţinu după ei în taină prin pădure şi chei până îi văzu ajunşi înapoi pe plaiurile Zărneştilor.

În final, au ajuns iar toți, obosiţi dar veseli, la casa CFR-ului pentru a apuca un nou car spre casele lor.

Şi vă zic eu sigur că au ajuns toți înapoi în Codrii de Beton ai Capitalei. Dar acesta nu e un sfârșit trist, căci ei au rămas toţi la fel de voioşi, de curajoşi şi de prieteni şi sunt gata oricând pentru o nouă aventură!

Iar eu? Eu am încălecat pe o şa şi m-am dus la casa mea!

<<Articol scris de Ștefania Sahanschi>>

Găsiți mai multe ilustrații ale basmului cubist pe pagina de Facebook a Centrului Universitar București (click aici)