Ȋn dimineaţa zilei de 22 August am ajuns
la autogară în jurul orei 6, fiind întâmpinată de o lume mai mult sau mai puţin
somnoroasă, unii încă meşterind câte ceva pe la rucsacii lor, asigurându-se că
totul este în ordine şi că nu au uitat nimic (deşi am observat că aşa ceva este
aproape inevitabil, oricât de bine organizat ai fi), alţii degustând cafeaua
fierbinte cu înghiţituri mici. Unul din ei vine la mine şi îmi dă un pahar de
sticlă cu un fel de carneţel verde înăuntru. Era jurnalul călătorului. “O
călătorie se măsoara cel mai bine în prieteni şi nu in kilometri” (Tim Cahill),
citat care îţi rămânea uşor întipărit în memorie odată ce deschideai jurnalul.
Doar prima pagina era scrisă, celelalte trei trebuiau completate pe parcursul
călătoriei. Şi totuşi încă eram nelămurită în privinţa paharului (şi probabil
nu eram singura!). Ridic ochii din foaie, gata să întreb pe cineva de acest
luru, când observ ca o altă persoană adusese un cofraj de ouă şi încerca sa le
pună cu foarte multă grija în rucsac. Am înţeles puţin mai târziu că era vorba
de nişte probe pe care trebuia să le ducem la bun sfârşit în timpul hike-ului
nostru de pe Cozia, până ajungeam la Centrul Scout de la Nocrich. Dar mai multe detalii urma să primim la primul popas.
După un drum de
aproximativ 4 ore în care fiecare a încercat să compenseze pentru orele de somn
pierdute de dimineaţă, ne-am dat jos la Călimăneşti şi am pornit uşor-uşor în
aventura ce ne aştepta cu braţele deschise. După ce am mai recrutat încă doi
cercetaşi, care ne aşteptau deja prin zonă, ne-am îndreptat cu toţii spre mănăstirea Turnu,
unde urma să facem primul popas şi să ne luăm masa de prânz. Odată
ce am fost gata cu masa, a venit momentul mult aşteptat: probele. Noi, pe
parcursul acestui camp trebuia să învăţăm şi ce înseamnă responsabilitatea dar
şi lucrul în echipă. De aceea au fost alese niste obiecte fragile (paharul şi
oul), pe care noi trebuia să le ducem în siguranţă la Nocrich. Paharele deja le
aveam de la plecare. Acum urmează partea interesantă. Am fost împărţiti în
echipe de câte doi şi fiecărui echipă i
s-a dat câte un ou de care trebuia să aibă grijă ca şi când ar fi fost un
copil. Eram, deci, ca o mică familie. Oul trebuia, desigur, personalizat, poate
chiar şi “botezat”. Fără să mai pierdem
din timp, ne-am umplut fiecare sticlele cu apa rece de izvor şi am pornit din
nou la drum. Drum care a fost destul de lung şi oarecum dificil mai ales pentru
cei care aveau şi un cort în spate, pe lângă rucsacul deja voluminos. După alte
câteva ore de urcuş aproape continuu, am fost nevoiţi să luăm încă o pauză de
masă lângă mănăstirea Stânişoara pentru a ne trage sufletul şi a ne recăpăta
puterile. Ȋn ciuda scurtei ploi de vară şi a albinelor de 3 ori mai mari decât
cele obişnuite, ne-am bucurat de frumuseţea poieniţei în care poposisem şi,
curând, aveam să fim din nou gata de urcuş. Dar nu înainte să dovedim că
cercetaşii sunt pricepuţi inclusiv în acordarea primului ajutor. O persoană dintr-un alt grup, cu care ne
întâlnisem pe traseu, se accidentase la coborâre şi câţiva dintre noi s-au
păstrat cu firea şi au acţionat rapid şi eficient, făcând şi fapta lor bună din
acea zi.
Vremea începuse să se înrăutăţească şi atunci când am ajuns la cabana
Cozia, era frig, ploua şi vântul nu se lăsa nici el mai prejos. Unde mai pui că
oboseala îşi spunea cuvântul pentru fiecare din noi. Dar toate acestea nu au
fost de ajuns să ne strice buna dispoziţie şi, după ce ne-am încălzit cu o
ciorbă bună, am avut o scurtă dezbatere de seară după care am mers la un somn
bine-meritat. A doua zi dimineaţă la ora 7 s-a dat trezirea şi câteva exerciţii
de înviorare şi două joculeţe au fost îndeajuns pentru a ne pune sângele în
mişcare pentru ziua ce urma. Am mâncat,
ne-am strâns rucsacii şi am pornit din nou la drum, de data asta coborâre pe
partea nordică a munţilor. Sau cel puţin aşa credeam iniţial. Drumul a fost la
fel sau poate chiar mai lung decat cel din ziua precedentă dar am întâlnit
unele dintre cele mai superbe peisaje care există în scumpa noastră ţărişoară.
Erau momente în care uitam de oboseală, pentru că eram absorbiţi de frumuseţea
priveliştilor ce ne însoţeau în această călătorie.
Cu toţii am răsuflat uşuraţi odată
ajunşi în micuţa gară din Lotru, ştiind că următorul tren avea să ne ducă în frumosul Hermannstadt, aka
Sibiu. Nu prea mai avea importanţă că pierdusem deja primul tren, eram fericiţi
că am terminat cu bine încă un hike şi că, CUB-ul îşi lăsase amprenta pe încă
un vârf de munte. La Sibiu ne aştepta cu drag încă un cercetaş şi cu toţii
ne-am urcat în autocarul ce ducea spre Nocrich, unde am fost întâmpinaţi cu
voioşie de cercetaşii de la centru. Pentru ca fetele noastre ştiau deja toate
să facă de mâncare, a venit rândul băieţilor să înveţe să se descurce într-o
bucătărie (nu fără supraveghere, desigur) şi aveau să ne gătească pe toată
durata şederii noastre la Nocrich. Cei
doi au învăţat repede, au fost creativi si nu ne-au dezamăgit la nici una din
mese. După o cântare tradiţională lângă focul de tabară, am pus capăt şi zilei
de vineri, aşteptând cu interes provocările zilei următoare.
Ȋnviorarea de dimineaţă nu a fost
privită cu la fel de mult interes, întrucât febra musculară pusese stăpânire pe
majoritatea drumeţilor, dar asta nu ne-a împiedicat să ne simţim bine. Şi să ne
pregătim de treabă, desigur, pentru că unul dintre motivele pentru care eram
acolo era să îi ajutăm pe cercetaşii sibieni cu orice aveau ei nevoie. Şi, de
data aceasta, aveau nevoie de oameni pentru a ajuta la construirea locului cu
duşuri şi alţi oameni pentru demolarea băilor vechi. Ne-am împărţit în două
echipe şi ne-am apucat de treabă. Am lucrat toţi preţ de câteva ore, până când
bucătarii noştri în devenire au dat strigarea pentru masa de prânz. După o
siestă bine-venită, am asistat la un atelier de vetre şi foc, testându-ne apoi
cunoştinţele nou acumulate în încercarea de a fierbe o cană cu apă pe un foc
pornit de noi. Nici o cană nu a fost rănită în urma acestui experiment.
Vă mai amintiţi
de jurnalul călătorului? Deja în momentul acesta toate erau completate şi urmau
să fie puse într-o cutie din lemn, construită şi personalizată de câţiva
cercetaşi pricepuţi de-ai noştri şi recitite poate la următorul camp, poate în
câţiva ani. Cine ştie? Importanţa
acestor carneţele este să vedem de unde am pornit, unde ajunsesem în momentul
în care ne-am scris gândurile în el şi cât de mult am evoluat, la momentul recitirii lui. Şi, în timp ce ei se ocupau de
cutie, o parte din noi s-au retras în bucătărie şi ceilalţi am ajutat la făcut
gulguţe colorate pentru festivitatea de închidere. A venit şi momentul ultimei
cine din acest camp unde atmosfera a fost plăcută şi liniştită. Până în
momentul în care Primul Avanpost Jr., unul din ouăle care au supravieţuit
hike-ului nostru, a avut parte de o moarte tragic. Se pare că the Eggslayer,
vărul îndepărtat al lui Jamie Lanister, care se afla printre noi fără să fi
observat până atunci, a înşfăcat oul chiar dintre persoanele care-i purtaseră
de grijă până atunci şi, tupeul fiindu-i provocat, a decis să dea cu el de
pământ, lăsându-i pe toţi de la masă muţi de uimire. Totuşi acesta nu l-a
împiedicat pe oul nostru să fie printre câştigătorii acestei probe, dat fiind
faptul că fusese adus cu bine la Nocrich.
Ne-am strâns cu toţii în jurul mesei
de piatră din grădină, împodobită de gulguţele luminoase şi am povestit, rând
ce au însemnat pentru noi aceste responsabilităţi, aceste experienţe. Momentul
acesta a fost urmat de un joc drăguţ de cunoaştere. Fiecăruia i s-a dat câte un
balon pe care trebuia să îl personalizeze cu desene care să îl reprezinte şi să
le pună la un loc cu celelate baloane. Odată ce toate baloanele desenate erau
în acelaşi loc, fiecare trebuia să aleagă unul şi să îşi dea seama, după
desenele de pe el, al cui poate fi. Ȋntrucât nimeni nu a rămas nedescoperit, am
realizat cu toţii atunci că, în urma acestui camp am reuşit să învăţăm ceva
despre cei din jurul nostru, să ne cunoaştem mai bine unii cu ceilalţi şi să
devenim şi mai uniţi. Şi unul din noi urma să mai crească puţin, cercetăşeşte
vorbind. După ce a dus la bun sfârşit provocarea primită, cea de a construi un
avion din două bucăţi de lemn şi o sfoară, legat cu eşarfa la ochi, cercetaşul
nostru şi-a depus promisiunea şi si-a primit eşarfa mov, intrând şi el în
rândul seniorilor. Organizatorii au înmânat apoi tuturor câte o diplomă de
participare şi câte un badge cu Primul Avanpost şi am rămas apoi în jurul
focului, împreună cu câte o cană de vin fiert, două chitări, câteva caiete de
cântece şi multă voie bună până după ora 3.
Duminică dimineaţa, după micul dejun, ne
aştepta o curăţenie generală, aşa cum se cuvenea după cele aproximativ două
zile petrecute la Nocrich. Nici unul din noi nu îşi prea dorea să plece şi aproape
că ni s-a îndeplinit dorinţa, fiind cât pe-aci să pierdem autocarul care ducea
spre Sibiu. Ne-am luat cu greu la revedere de la acest loc frumos, cu siguranţa
că nu va fi ultima oară când aveam să ajungem aici. Cum la Sibiu aveam câteva
ore libere până ajungea autocarul nostru spre Bucureşti, am profitat de această
ocazie să bem un suc la o terasa din centrul vechi ca mai apoi să luăm şi noi
parte la Festivalul Medieval, care avea loc nu foarte departe. Pretutindeni
erau oameni îmbrăcaţi în costume de epocă, oameni care jonglau, cavaleri,
domniţe, fierari care se jucau cu metal, modelându-l în forme felurite, era
chiar şi un concert de muzică medievală. Am fost abordaţi de un mim care se
pare că nu era străin de cercetaşi. S-a uitat la noi, ne-a studiat, ne-a
salutat cercetăşeşte şi apoi şi-a văzut de drum. Am plecat şi din oraşul Sibiu
cu alte amintiri plăcute. Am urcat în
autocar oarecum trişti pentru că trebuia să ne întoarcem acasă, pentru că
aceste patru zile au trecut mult prea repede pe lângă noi şi, totuşi, am plecat
mulţumiţi că am reuşit să trăim nişte experienţe inedite, alături de nişte
oameni deosebiţi şi să ne întoarcem cu lucruri nou-învăţate şi, mai important, cu
prieteni noi.
<<Articol scris de Ruxandra Vorotneac>>
Mai multe fotografii din campul centrului local găsiți aici
No comments:
Post a Comment