Dar, hehe...ce ştiau ei, drumul spre acele părţi e lung şi
anevoios, mai ales când ai de a face cu CFR-ul. Şi măcar de-ar fi fost asta
singura înfruntare a eroilor noştri, dar nimic nu e atât de simplu.
Nu, haideţi să vă zic, povestea începe mult mai devreme,
înainte să iasă prima geană de lumină, când eroii noştri ar fi vrut a se pregăti
de drum. Mare necaz însă, căci Moş Ene îşi trimisese balaurii să-i păzească, nu
care cumva să plece de la el. Câţiva viteji l-au păcălit pe moşneag stând treji
toată noaptea, restul însă au dus lupte grozave pentru a-i înfrânge.
Scuturându-se apoi de ultimele picături din licoarea
somnului, îşi luară echipamentele fermecate şi porniră astfel la drum, care mai
de care din colţuri depărtate ale capitalei, străbătând codri de beton pentru a
ajunge la casa nordică a CFR-ului.
Unul câte unul apărură în faţa hanului conaşului Donald,
mulţumiţi să-şi vadă prietenii.Curând însă, veselia lor se destrămă când realizară că 4 inşi lipsesc, printre care şi conducătoarea lor, purtătoarea
hârtiilor ce le-ar fi îngăduit accesul pe carele CFR. Timpul se scurgea rapid
iar agitaţia creştea în timp ce lumea din jur se pregătea de plecare.Oare ce o
fi cu ei? Oare i-o fi prins Ene? Oare s-au rătăcit prin codru? Dintr-o
dată, ce să vezi? Din depărtări, venind în grabă cu răsuflarea tăiată, uite doi
dintre cei lipsă! Şi mare le fu bucuria căci unul era chiar conducătoarea lor.
Aşa se face ca urcară toţi 12 în car. Înghesuiţi în spatele carului observară
cum se apropie în grabă încă unul dintre rătăciţi. În uralele şi
încurajările lor, acesta din urmă se aruncă în car, chiar cu o clipă
înainte de plecare. Cei 13 viteji porniră astfel fericiţi că sunt
împreună...toţi mai puţin unul. Acesta din urmă a dus cea mai crâncenă luptă cu
cel mai mare dintre balaurii lui Ene, si aşa se face că a ajuns cu greu. Sosit
în final la punctul de întâlnire, el invocă spiritul CFR-ului şi-i ceru povaţă
cum sa-şi prindă mai repede din urmă prietenii.
Acum, poate voi ştiţi ori poate nu, eu vă zic însă oricum,
că spiritul ăsta nu-i dintre cele mai bune. Are toane, un temperament prost şi
nu se dă în lături de la un profit, fie şi unul mărunţel. Aşa se face că
spiritul îi oferi omului o cursă pe unul dintre carele trase de hidre tinerele,
care l-ar purta la destinatie repede ca vântul, totul pentru mica sumă de
jumătate din toţi galbenii pe care îi are asupra lui. Cei doi căzură la
înţelegere iar eroul nostru, uşurat de bani dar fericit se urcă în car.
Într-adevăr hidra zbură ca vântul şi cât ai zice peşte ajunse pe meleagurile
Predealului unde se alătură prietenilor săi din celălalt car. Apoi,
iavaş-iavaş carul cu toţi 14 se îndreptă spre plaiurile Zărneştilor.
Iată-i deci, ajunşi la picioru’ muntelui după juma’ de zi
de călătorie. Sporovăind, cu multă voie bună şi chef de viaţă, au pornit spre
crestele înceţoşate ale Craiului.
Văzându-i curajoşi şi hotărâţi în a-şi urma calea,
Spiritului Pădurii şi Spiritului Zăpezii le-a picat drag de grupul de
aventurieri, aşa că au luat formă pământeană şi au plecat să-i însoţească.
Eroii n-au ştiut nicicând că au asemenea companioni de drum, dar tare s-au
bucurat de căţelul mic, brun şi săltăreţ care lătra la fiecare maşină. În
aceeaşi măsură au admirat și cățelușa albă, pufoasă şi elegantă care îi însoţea
în pas sprinten. Cei doi şi-au asumat roluri de călăuze şi s-au dus în faţa
grupului pentru a le arăta poteca. La urma urmei, or fi potecile marcate dar nu
poţi fi nicicând sigur dacă unul din copacii marcaţi nu a fost de fapt vreun
Ent trecător.
Făcură câteva popasuri scurte, mai întâi la fântâna
părintelui Botorog ca să-şi potolească setea şi apoi pe drum pentru a-şi potoli
foamea ori a se odihni, dar de altfel drumul fu liniştit. Spiritele se opreau
mereu cu ei şi alergau vesele în cercuri în jurul lor. La ieşirea din pădure în Poiana
Zănoaga, Spiritul Pădurii consideră că şi-a îndeplinit partea sa şi îi lăsă pe
drumeţii entuziaşti în grija Spiritului Zăpezii pentru restul drumului.
Eh, de aici, drumul e în mare parte parcurs. Mai o
înfruntare scurtă cu Craii Vântului când traversau poiana,
dar ajunseră repede la adăpostul potecii acoperite de brazi, şi puţin timp
mai târziu la Cabana Curmăturii unde aveau să înnopteze.
Se cade aici să fac o pauză pentru
lămuriri. Vorbesc de acea cabană construită de meşteri saşi în vremuri de mult
apuse unde se spune că urşii se alungau cu mătura. Hehe, mare hoinar a fost cel
care v-a spus cea poveste cu mătura căci, dacă întrebaţi, veţi afla că urşii
aici se alungă cu sunet de drujbă! Asta însă e o poveste pentru altă ocazie.
Tot aici se pare ca eroii se întâlniră
cu încă doi prieteni din aceeaşi tagmă şi uite aşa s-a pus de o masă mare cu
bucate care mai de care, cărate cu multă trudă de fiecare de pe acasă. S-a pus
apoi şi de jocuri şi chiar şi de o cântare . Aţi auzit voi de Imnul CCL-ului de
la CUB? N-aveţi habar cât e de neaoş! Ia uitaţi, vă arăt versurile,
ziceţi voi de nu-i aşa:
Sâmbătă de dimineaţă am plecat la drum
Şi ne-am întâlnit cu toţii într-un spirit bun,
Aventura ne aşteaptă timpul e acum...
CCL-ul să ne-ajute sănătate şi virtute,
Adi încă n-a uitat
Că înc-avem 5 lei de dat.
Miha fără diabet
Ne conduce sigur şi drept,
GMK ne găzduieşte,
Şi în general mai şi lipseşte
Diana şi cu Raluca
Ne rezolvă cu imaginea
CCL-ul să ne-ajute sănătate şi virtute.
Frumos nu credeţi? După compunerea şi intonarea
cântecului, cei trei care s-au ocupat de el, au avut onoarea, într-o frumoasă
ceremonie, să intre în rândul purtătorilor de eşarfe mov.
Mult mai târziu s-au dus cu toţii la
culcare. Cine credeţi că a dormit la uşa lor? Spiritul Zăpezii desigur! Şi cum
nu i se zice Spiritul Zăpezii degeaba, a doua zi, când eroii noştri făceau ochi,
o pătură albă, fină, fusese întinsă peste împrejurimi. Spiritul zburda în largul
lui iar lumea se trezi rând pe rând pentru a se bucura de fulgii trecători.
Puseră de-o masă bună şi apoi îşi pregătiră bagajele. Când
să plece însă, câinele alb nu era nicăieri de găsit. Cineva le zise că-l văzuse coborând cu un alt grup. Puţin trişti de pierderea amicului lor, dar totuşi
plini de viaţă, grupul porni să coboare pe o altă potecă. Nici nu ştiau ei ca
Spiritul Zăpezii vorbise cu Spiritul Florilor ca să-i conducă până jos. Acesta
din urmă le pavă drumul cu brânduşe și ghiocei şi se ţinu după ei în taină prin
pădure şi chei până îi văzu ajunşi înapoi pe plaiurile Zărneştilor.
În final, au ajuns iar toți, obosiţi dar veseli, la casa
CFR-ului pentru a apuca un nou car spre casele lor.
Şi vă zic eu sigur că au ajuns toți înapoi în Codrii de
Beton ai Capitalei. Dar acesta nu e un sfârșit trist, căci ei au rămas toţi la
fel de voioşi, de curajoşi şi de prieteni şi sunt gata oricând pentru o nouă
aventură!
Iar eu? Eu am încălecat pe o şa şi m-am dus la casa mea!
<<Articol scris de Ștefania Sahanschi>>
Găsiți mai multe ilustrații ale basmului cubist pe pagina de Facebook a Centrului Universitar București (click aici)
