Drumul Seniorilor – Roverway 2016

Tu unde erai la începutul lui August? Mulți dintre noi am fost, cu gândul cel puțin, în Franța unde se desfășura în acea perioadă unul dintre cele mai mari evenimente din Europa pentru seniori. Printre cei 5000 de participanți s-a aflat și un contingent românesc, din care au făcut parte și colegii noștri Roxana Crăciun și Cristi Stavarache:


1. Pe scurt, ce e Roverway?
R: Este un eveniment dedicat tinerilor între 16 și 24 de ani, din Europa, dar este deschis și înscrierilor unor grupuri de pe alte continente. La Roverway poți să-ți descoperi inspirația, să-ți augumentezi forța de muncă și să-ți faci prieteni din toate țările, oameni care vor mai mult, care vor să devina un motor al schimbării.

C: Este un eveniment din care pleci cu multe legături noi, cu multe informaţii noi şi cu multă inspiraţie şi motivaţie să-ţi urmezi calea.

2. Cum se desfășoară?

R: Evenimentul a durat 11 zile fiind împărțit în două: în prima parte, cei 5000 de seniori au fost împrăștiați pe teritoriul francez, descoperind cultura și tradițiile locurilor, ajutând comunitățile în diferite proiecte, învățând tehnici noi, cum ar fi navigația și multe altele. În ultimele 5 zile, ne-am reunit pe domeniul Jambville, unde am format un orășel, dacă nu aveai harta la tine, era cam greu să te orientezi!

C: Fiecare Roverway are un organizator diferit. Anul acesta a fost rândul cercetaşilor francezi. Aceştia au ales ca anul acesta să avem un eveniment cu campuri regionale (denumite de către aceştia rute) şi un camp naţional (campul central). Pe scurt, jumătate din perioada acestui eveniment, cei 5000 de participanţi au fost împrăştiaţi prin diferite oraşe şi regiuni din Franţa, iar apoi ne-am strâns cu toţii în Jambville. Toată aventura a durat 11 zile.


3. Ce te-a atras sau te-a convins să participi la Roverway?

R: Este puțin mai complex, am auzit de eveniment acum 2 ani, iar poveștile despre edițiile anterioare m-au convins că trebuie să particip și eu. Între timp, lucrurile s-au schimbat puțin, n-am mai vrut sa fiu simplu participant, voiam să mă implic mai mult, iar European Route s-a mulat perfect pe această dorință a mea: am fost și participant și facilitator în același camp, reușind să susțin un atelier pentru seniori din Jambville, împreună cu o echipă minunată.

C: Ruta noastra a fost una specială. A fost destinată foştilor participanţi a evenimentelor Agora şi YESS din anii trecuţi. De ce? Pentru că cu toţii am fost facilitatori de ateliere în momentul în care am ajuns în Campul Central, în Jambville. În cadrul acestor ateliere au fost abordate teme ce s-au discutat intens în cadrul evenimentelor mai sus menţionate. Mi s-a părut o oportunitate extrem de bună pentru a pune în practică tot ce am învăţat în ultimii ani şi pentru a motiva şi a oferi şi altor tineri informaţiile care mi-au fost oferite.

4. Care a fost activitatea sau evenimentul tau preferat?

R: Toată experiența a fost activitatea mea preferată. Nu aș putea alege doar un singur moment, pentru că toate s-au împletit frumos, reușind să ducă la un rezultat final extraordinar.

C: Nu pot să aleg un moment specific. Mi-a placut foarte mult cum s-a desfăşurat ruta noastră şi în acelaşi timp mi-a placut foarte mult să văd cum atelierul nostru ia viaţă.


5. Au fost și momente dificile?

R: Da. Am avut momente în care aveam idei diferite în cadrul echipei cu care am lucrat pentru atelier, dar am reușit să ajungem la un consens prin discuții iar totul s-a transformat într-o lecție. De asemenea, a fost destul de dificil când a trebuit sa anulăm unul din ateliere, pentru că participanții erau mult prea obosiți și plictisiți să-și mai dorească să vină la ateliere și plecau cu toții înspre corturi .

C: Da. Momentul în care nu găseam inspiraţie pentru o parte din atelier şi momentul în care primul grup de participanţi la atelier era aşa adormit încât nu parea interesat deloc.


6. E important un asemenea eveniment în dezvoltarea unui senior?

R: Bineînțeles! Ajungi să cunoști foarte multe despre cum decurg lucrurile în alte țări, cum se dezvoltă seniorii la ei și ce proiecte fac, iar asta poate fi o sursă de inspirație pentru viitoarele activități din România. De asemenea, ai timp să te descoperi pe tine, să înțelegi de ce faci ceea ce faci, de ce ai ales să rămâi cercetaș implicat după ce mare parte din cei pe care i-ai cunoscut la început au renunțat deja.

C: Din punctul meu de vedere, da. Am avut ocazia să reflectez foarte mult asupra mea şi asupra lucrurilor pe care le facem şi de ce le facem. Este foarte important să faci asta şi să te cunoşti. Să ştii unde te aflii înainte să porneşti la drum şi în ce direcţie vrei să te îndrepţi. Pe lângă acest lucru, înveţi foarte multe despre cum se dezvoltă seniorii în alte ţări, iar acest lucru poate fi o sursă foarte bună de inspiraţie.


7. Ce simți că ai învățat din experiența Roverway 2016 și ce crezi că ai putea da mai departe din aceste învățături către alți cercetași?

R: Am învățat să creez un atelier pentru seniori de la 0, să-i aleg scopul și să construiesc în jurul lui până am ceva palpabil și mi-ar plăcea să împart aceste lucruri cu cercetașii de la noi, întâi la nivel local și după național.

C: Îmi doresc foarte mult să dau mai departe toate momentele de reflexie, cât şi tot procesul de a crea un atelier de la 0. O să încerc să facilitez şi atelierul pe care l-am creat pentru Jambville pentru seniorii de la noi. Sunt foarte curios de rezultate.


8. Daca ar fi să descrii toată experiența într-un cuvânt,care ar fi cuvântul?

R: Cunoaștere

C: Inspiraţie

//interviu realizat de Stefania Sahanschi

Scoutaholics and jamborees: an evening chat with João Armando Gonçalves

  There’s a little bit of a flutter in the air as it’s not the usual group meeting, nor is it the friendly beer with a few scout friends. But it’s definitely a friendly scout meeting. We can tell, we have our scarfs on, but for the people behind the counter of the coffee shop we’ve booked, we’re just a curious bunch of individuals that are meeting there for some purpose.

Coffee, tea, lemonade, everyone takes their pick, chairs and tables are being moved around, as people from our scout centre as well as others, are still arriving. “Have you thought about what you’re going to ask?”, “Not really” was the conversation next to me.

  Soon enough the special guest arrives.

  I don’t recall the exact moment when “president of the world organisation” flew off somebody’s lips and where the number 40 million came from and became attached to the previous words. What I do remember was a pause in activity on behalf of the coffee shop’s personnel. It’s not the type of thing you see every day in your local bar. What they knew so far: a bunch of people wearing scarfs were meeting with a guy who’s the president of a world organisation made up of some 40 million people. Of course, you’re reading this and know quite a bit more than they did.

 João agreed to meet with us and talk about rovers, since they hold a special place in is heart. He found good listeners and quite a few eager to ask questions. Would it be of any surprise for you to know that the first question asked was of howhe became chairman?

  João laughed at the thought of such enthusiasm and shared his experience with us: coordinating Roverway, joining the European regional committee, being a member in the world committee and finally chairperson. But there's basically no single paved road to walk down.

  Soon enough, a new question appeared: “One thing I experienced is that it’s hard to explain to potential employers here that scouting builds real experience. They’re not really familiar with it. What do you think could be done about that?”

  João listened attentively and continued: You see, we need to tell stories in a language that people understand, adapt your scouting experience to normal language. We can’t just expect people to be familiar with the words we use inside the organisation.

  A sound of agreement fell over the room. But how could we attract more rovers? Some people seem to think scouting is just for children.

  If you want to convince the public opinion, you have to communicate. Instead of showing just cubs, try showing young people having fun. You need to show that young people have a place here. The community needs to understand that it’s not just for young children; your local groups should show more young people. It’s a slow process, but you have a good advantage, you have a lot of young leadership.

  Later on, somebody brought up the topic friends of scouting – what should we do to bring them close? To this we were advised to invite them to events. “It depends what type of event you want to have but keep in touch with them, because usually those who have been scouts want to keep in touch. Show small appreciation. In my country, we send e-mails at the end of the year and things like that. Some countries have their own associations for former scouts. If you have a person with a public profile you can show that this person was a scout and what scouting meant to them”.

  What do you think is the role a rover leader should play?-somebody asks.

  Well, they have a different role than with other age groups. In rovers, the leader is more of a facilitator. He’s like the referee in the football game, the players need to acknowledge that he is there, but he’s not the main person. He has the contacts, the experience and he can help if they become stuck.

  One of the more experienced scouts in the room stood up and spoke: Some of the people here have never been to a jamboree; can you tell us more about jamborees, from your experience?

  It’s basically a big and exciting party. In scouting we sortof collect memories and experiences. This happens on a local level in patrols, but also in jamborees. A jam can’t be same old, same old. You get to meet people from various places,see how they do things. If you think of it, for us, to meet somebody from other cities, it’s not such a big deal, but for an 11 year old it’s really exciting. It can mean discovering new activities and ideas. And it’s wonderful that you plan to have international guests as well at your jamboree, because it really lets you see the world from a new perspective. I always say that a jamboree is an important opportunity not just to go to the person but also to improve and empower yourself as an organisation. But it’s also a lot of work. You know, Radu (Stinghe) was saying at the end of the last jamboree “Never again, hit me on the head if I ever want to do this again. Now he’s doing it again. I think he forgot, but it’s that way with these events”.

  What was your first jamboree experience?

  Oh, my first jam was many years ago, back in my country and it brought together about 8000 scouts. My first international one was the World Jamboree of 95’ in Netherlands. After you experience an international jam, you just want more and more.

  What do you think would be necessary to organise a Roverway in Romania? – somebody asks. A wide smile appears on João’s face. Indeed, this is a room filled with some big dreams, eager to get up and find their place in the world. Doing a good job with the Romanian Jamboree of 2017 would be a good first step, he advises, and then little by little we will learn all we need to take up such a task. “What you need is to change the point of view. When you go to international activities, it’s more complicated. For example, you can’t just do the activities you want and like, or you have to consider food for vegetarians and various religions”.

  On a different note, somebody steps in and asks: most of us leave from small towns and there are no leaders left there. Can you give us any advice on this?

  This happens everywhere, my country too. If you can attract the adults that live there in the town, that’s the best choice. You have to be careful, because scouting’s purpose is not to make leaders. I know there’s this culture where you’re in a local centre and you don’t leave because we just don’t do it that way, but if you really believe in the mission of scouting that shouldn’t matter.

And if you think about it, you don’t need to be there in order to be your centre’s success, you’re already a success by being here, Radu Stinghe added to the conversation.

   But what would somebody need to do to become president of the world organisation? João bursts into laughter. What can you say, we definitely aim high. 

  “Well, I can’t say do this or that, there’s no one way. How about being an advisor? They’re the ones who prepare all sorts of policies. There is a team of your advisors, all elected in their positions by a meeting of young representatives. They propose resolutions. I don’t see why somebody from Romania couldn’t run for this. And we have some youth advisors who run for the world committee. So if you really want to be chairman, this could be a way to start. But you have to be young-ish: 18 to 26.”But to sum it up, his advice would be to be as implicated as possible in international activities and with the national organisation. 

  Do you have any advice for working with rovers, considering that at this age most of us attend university and/or work?

  Projects need to be planned ahead of time, have periods when you focus on scouting and periods when you’re more relaxed. That’s the best you can do. But if you feel it’s too much, or scouting doesn’t help you anymore it’s perfectly normal to stop and find something new. In the end, scouting is what you want it to be.

  A girl cuts in the silence left by the previous statement: I’m taking a break from scouting for the moment.

  “I tried quitting” somebody else adds “it didn’t work. My name is Vlad and I’m a scoutaholic”. The room bursts into a laughter of agreement.

  The issue with Romanians is that they have lots of passion. But the fact that you can stay away gives perspective. In France for example they have to stay away from scouting for some time, a few months maybe, to grow perspective. This can benefit your actions as a scout leader.

 A few nod, taking in the idea while others shake their heads a bit more vigorously in approval. Looking around, we’re the last customers. The espresso machine has been silenced, the glasses and cups are drippingdry, the pillows have been fluffed and put back into their rightful places, and all is set for closing; all but a handful of eager scouts, puzzling away wondering if there is anything they might still need to ask that might be answered by the chairman of WOSM.

  “Why do you wear that purple scarf” asked a voice from the back of the room. “Can’t you wear your favourite?”

  Well, no I can’t. This scarf represents the World Organisation, and all members of the committee have to wear it.  On cue, our youngest honorary member steps in to offer him the scarf of our group. One can only wonder how many such a person must own. To everybody’s delight, João puts on the scarf and soon enough an eager photographer shouts for group photos.

  Photos are taken, thank yous and goodbyes are said. Soon groups and groups of young people wearing scarfs walk their ways into the night. It was a fine Monday evening. 


<<Article wrote by Ștefania Sahanschi>>

More images on our Facebook page (click here) 

Călătoria minunată a seniorilor în Scoutville unde au fost vizitaţi de Grinch

  Cred că era 24 Ianuarie când am văzut evenimentul pe Facebook si mi-am zis “Ce tare, o școală de iarnă pentru seniori, trebuie să merg și eu! Musai!” .

  Deja îmi făceam planuri, vise, rucsacul era deja făcut în mintea mea…Stai! Dar nu îi știu pe ceilalți. Ce mă fac? Însă am adormit înainte să îmi pot răspunde la întrebare…

  A doua zi văd pe grupul centrului   local că vom merge împreună. Dacă nu eram în metrou aș fi sărit în sus de bucurie. Așa că mi-am suprimat pe cât posibil entuziasmul și mi-am anunțat intenția de a participa. Chestiile organizatorice nu prea mă interesau, pentru mine era important să ajung acolo. Am auzit că primii zece înscriși au primit o surpriză, ulterior urma să aflu că îl implica pe Ryan Gosling. Pentru mine conta că sunt pe listă și că pe 25 vom pleca spre Sinaia. Stai! Cu ce plecăm ? Iar am visat cu ochii deschiși și am uitat să întreb. Eh lasă că ne descurcăm noi cumva. Doar suntem seniori!

  Mă tot uit fix la ceas, poate descopăr că am super puteri și pot controla timpul la fel Hiro Nakamura. Stai, stai…neah alarmă falsă! Iar a rămas fără baterie… Mai este o săptămână până plecăm și îmi pare că mai e o veșnicie. Adorm visând la munți înzăpeziți…

  Alarma sună cu insistență! 25 Februarie! Ce? Poate chiar am super puteri? Nu contează asta acum, trebuie să plec și eu nu am rucsacul făcut. Cum o fi vremea? Nu mai contează, îndeasă hainele în rucsac și fugi la gară că pierzi trenul. Am ajuns la timp în gară, pe mine mă așteptau toțiCe drăguț din partea lor! Sunt înconjurat de oameni faini, dar oare cum or fi ceilalți participanți?

  Drumul cu trenul nu este chiar atât de lung mai ales când auzi tot felul de povești despre cei pe care îi vom întâlni la cabană. Am senzația că va fi un fel de reuniune a unei familii frumoase și numeroase totodată. Suntem 40 de oameni? Îmi pare rău de pe acum pentru cei de la Salvamont.

Am ajuns în Sinaia. Simt cum aerul de munte îmi invadează plămânii. . Se pare că a nins în zonă , iar soferilor le e teamă să urce. Ce fricoși! Până la urmă găsim un șofer dispus să urce până sus. Peisajul este mirific. Plafonul de nori pare că se închină falnicului Omu. Ne oprim brusc. Ce se întâmplă? Cum adică până aici ne poți duce? Ok, de aici încolo facem hike. Aventura începe mai devreme decât ne așteptam...

  Pe drum, niște cavaleri de Cluj ne-au oferit o mână de ajutor cu rucsacii, mai exact s-au oferit să-i care cu mașinile. Nuuu.... cine, eu?! N-am nevoie! Ma descurc! Ce, mai e loc de un rucsac și a rămas doar al meu?Hai, fie...

  Am ajuns la cabana Padina, care ne va fi casă pentru următoarele zile. Ne ies în întâmpinare cei care au ajuns deja. Am aflat că ne-am adunat din aproape toată țara. Centre din Cluj, Alba, Ciuc, Hunedoara, Iași și Craiova și-au trimis reprezentanții la SNIS. Așa am înțeles că se prescurtează numele evenimentului. Încă nu înțeleg de ce toți spun “Sănătate!” când se spune SNIS...

  A venit momentul deschiderii oficiale a evenimentului. Toți așteptăm cu nerăbdare acest moment. Momentul în care vom începe aventura SNIS (Sănătate!). Ni se urează bun-venit și facem cunoștiință unii cu alții. Blițurile străpung liniștea nopții, cei care au rămas acasă trebuie să vadă ce au pierdut. Și cum simțeam nevoie de un pic de energie, Gina ne-a provocat la un “Romeo și Julieta”.   Acum că văd pozele înțeleg pe deplin cât de amuzant este acest joc. Dar să revenim la lucruri serioase, avem un set de reguli, avem program, avem borcan. Cum ce borcan? Avem un borcan în care trebuie să punem 1 leu pentru fiecare moment în care spunem ceva care se încadrează la 18+. Asta o să fie amuzant! SNIS a început!

  Nu știu de unde au apărut câteva chitări și după o scurtă sesiune de acordat, încep să se audă cântecele. La un moment dat mai vin două mașini și gașca se mărește. Mâine dimineață vom fi în formula completă. Ni se reamintește că la ora 7:30 este “Înviorarea”(Cuvântul ăsta ar trebui scos din dicționar). Însă nimeni nu vrea să plece la somn. Se simte din plin atmosfera unei familii frumoase, care se reunește după o lungă perioadă de timp.

  Alarma ceasului este înlocuită de câteva cântece bisericești și ceva manele rave (da există și așa ceva). Este ora de trezire, iar câțiva dintre noi sunt nevoiți să cotizeze cu câte un leu la borcan. Se anunță că trebuie să fim în formulă completă la înviorare, altfel facem genuflexiuni. Ce centru local credeți că nu a reușit să facă asta? Exact. Mulțumim, Eugen! Mulțumim din suflet! Măcar nu suntem singurii.

  Ne pregătim de plecare. Plafonul de nori este un pic prea jos. Există posibilitatea să nu putem face întregul traseu pe care ni l-am propus. Alfa, câinele salvamontist, ne deschide drumul. Imaginea a 40 de oameni, în șir, pe munte te lasă fără cuvinte.

  Șaua Strunga este destinația noastră. Fotografii nu stau deloc. DSLR-urile trag rafale de cadre, riscând să producă o avalanșă-  o avalanșă de postări pe Facebook. Din fericire cei  de la Salvamont ne arată cum să ne deplasăm în grup mare printr-o zonă cu risc de avalanșă.

  Luăm o pauză pentru o poză de grup. Șunculiță, cățelușa de la cabană, adoarme pe un rucsac din cauza extenuării, cât timp noi învățăm cum se caută victimele unei avalanșe. Exersăm și câteva tipuri de noduri,  Șunculiță  încă doarme neclintită. Pentru că nu mai putem înainta din cauza condițiilor meteorologice, încingem o “Gașca” și mai apoi puțin “British Bulldog”. Ne întoarcem către cabană în pas domol. Cineva strigă “Bombaaaaaa” chiar lângă o stână. Pământul miroase ciudat. Stai, ăsta nu e pământ. Hey, nu e amuzant!

 Seara la cabană, salvamontiștii ne prezintă câteva clipuri filmate în cadrul intervențiilor lor. Avem sesiune de evaluare a zilei. Suntem toții de acord că am profitat la maxim de această zi. Încercăm să facem un plan pentru a doua zi, dar cum prognoză meteo nu pare promițătoare am stabilit că vom hotărî dimineața ce vom face. Chitările încep din nou să cânte. Distracția și voia bună pun stăpânire pe Cabana Padina.

  Băieții ăștia chiar au un repertoriu impresionant de melodii cu care te poți trezi dimineața. De data asta suntem în formulă completă la înviorare. Mă mir!

  Vârful Omu nu își arată fața în această dimineață, așa că hotărâm să mergem în vizită la Babele. Drumu-i greu, zăpada-i albă și nu văd nimic în ceață. Astăzi suntem împărțiți pe patrule, fiecare cu numele ei, strigăt și toate cele. Se încearcă câteva cântece montane, dar fiecare strop de energie contează așa că renunțăm la idee. Ajungem pe platou, unde Babele sunt foarte indispuse. Cred că nu au primit pensia sau ceva de genul ăsta. Sfinxul este puțin răcit și strănută chiar în momentul pozei de grup. Unii dintre noi vor să încercăm un traseu pănă la Caraiman, însă vizibilitatea nu ne permite acest lucru. Așa că la îndemnul celor de la Salvamont ne îndreptăm spre Piatra Arsă. Peisajul este superb, cred. Nu văd la 10 metrii în față! Iar ne-am oprit?Știi ce, doar e iarnă, nu?  Bulgăreală în 3, 2, 1...

  Ne-am întors la cabană istoviți, aproape prea istoviți ca să mai mâncăm.... De fapt, dacă mă gândesc mai bine...OSPĂTAR! O porție de mici să fie! Că doar e ultima seară și ne trebuie energie, nu glumă! Fiecare patrulă a pregătit câte un moment special pentru întâlnirea din jurul focului de tabară.

Ashu unde este focul de tabără? Nu ai zis tu că “Ashu make fire”? Focul se aprinde într-un final.

  Rând pe rând fiecare patrulă își face “numărul”. Unii au cântat, alții au povestit, unii au strigat „BOMBOANE”. Totul a fost frumos însă punctul culminant a fost momentul în care am început să îi cântăm Ginei “La mulți ani”, iar când a venit și tortul deja eram toți în delir. Gina a plâns un pic, deși dacă o întrebi nu o să recunoască asta (shhh). După o sesiune rapidă de poze, am primit bezele și biscuiți. Cele mai bune bezele mâncate în jurul unui foc de tabără. Și când ai lângă tine o mulțime de oameni faini timpul parcă stă în loc. Cineva spulberă momentul solemn din jurul focului, aducându-ne aminte de tortul Ginei care a fost dus în cabană. Sper să mai prind și eu o bucată.

   În jurul mesei, pe care sunt feliile de tort, sunt adunați toți băieții. Nimeni nu are voie să se apropie de tort. Până la urma fiecare primește câte o bucată. Apoi restul feliilor se împart frățește între cei care mai puteau mânca. Nu cred să fi mâncat un tort mai bun până acum și era păcat să nu mănânci 3 felii!

  Ca în fiecare seară chitările dau tonul petrecerii. Fiind ultima seară trebuie să o facem memorabilă. Cabana răsună de cântece și niciunul dintre noi nu vrea să meargă la culcare. Și totuși...e 4 dimineața!

Ne strângem în careu pentru ultima oară. Ultima înviorare. Iuga are grijă să ținem minte ultima înviorare.

  Ultima poză de grup. Despărțirea e grea, mereu a fost. Ne urcăm în mașini și plecăm spre casele noastre cu promisiunea de a ne revedea curând. Însă nu înainte de ne îmbrățișa din nou și a striga cât ne țin plămânii : “Cercetași! Gata Oricând!”

  Și totuși cuvintele nu pot reda cu exactitate ce a însemnat, pentru noi, SNIS. (Sănătate!) Hey, acum am înțeles care e faza cu “Sănătate!” Subtil, foarte subtil.

//Articol scris de G(Alexandru Grigore).

<< Mai multe poze găsiți pe pagina de facebook a Centrului Universitar București(aici) >>

Patria noastră - muntele

Printre multele doruri mărunte pe care le-am resimțit într-un an petrecut peste hotare, unul m-a lovit într-o zi cu toată forța unei revelații: dorul de mitologiile muntelui. Poate nu vă sună cunoscut dar sunt sigură că e în sângele multora dintre cei care merg în pelerinaj pe poteci de stâncă. E genul ăla de lucru pe care nu realizezi că îl ai și ții la el, până în ziua în care nu îl mai ai. Într-o zi am simțit că îmi e teribil de dor să aud poveștile născute în sânul muntelui, date mai departe în viu grai și cântate uneori în jurul focului. Sunt poveștile acelea pe care le cunosc toți străinii de la foc și care ne fac să nu mai fim atât de străini unii pentru alții, oferindu-ne un lucru în comun: cultura muntelui.

Aș putea vorbi despre povești, cântece, munți în general sau despre Carpații semeți ce ne traversează țara, dar cred că cel mai mult contează pentru noi, ca grup de oameni, motivele pentru care revenim iar și iar la munte. Și pentru că nu aș putea vedea muntele cu atâția ochi încât să-i construiesc un elogiu demn, mi-am rugat colegii să mă ajute să explicăm de ce noi cercetașii, noi românii, noi oamenii, iubim muntele atât de mult.E surprinzător câte povești diferite și totuși atât de similare avem de zis...

„Adeseori am fost întrebat: „De ce muntele?” şi niciodată nu am putut să nu mă umplu de energie şi adrenalină când mă gândesc. Pentru mine muntele reprezintă modul meu de a evada din cuşca zilnică, numită oraş; este locul unde pot să fiu eu şi mai ales unde eu pot să mă cunosc pe mine. Încă îmi amintesc primul pas pe munte, simt cum piciorul meu se afundă uşor în pământul proaspăt şi cum bocancul meu îşi lasă urma acolo, simt cum aerul proaspăt al muntelui îmi umple plămânii şi îmi purifică sufletul, simt mirosul de brad,de apă şi de pietre care mă învăluiesc în speranţă şi linişte. Cu fiecare pas, cu fiecare metru pe munte simţi din ce în ce mai tare bătăile acestuia… care pur şi simplu, te cheamă! ”- Cosmin Alexandru Gurau

„Niciodată nu mi-am pus întrebarea de ce îmi place muntele, efectiv mi se pare natural să merg acolo. Acum că mi s-a pus această întrebare ...muntele pentru mine e un fel de acasă, un loc unic și special. Un loc care, de-a lungul anilor, a devenit un spațiu potrivit pentru a dezvolta vise și a reflecta la propriile mele valori; cumva absoarbe o parte din mine.

Muntele întodeauna îți oferă un loc special în care să te uiți la Soare și la nori sau un loc în care să asculți păsările și copacii.E mai mult decat o natură frumoasă, e un loc în care mă regăsesc.”  -Mihaela Ciobanu

„Pentru mine muntele este casa mea..este locul unde sunt eu cu mine însămi..este locul unde pot fi eu..este locul în care visez și mă simt cu adevărat împlinită..este locul unde se află sufletul meu. ” -Gina Crihana

„Muntele e locul în care mă simt acasă,unde rezonez cu natura și mă regăsesc pe mine.  Sunt oameni care mă întreabă de ce mă “chinui” cu rucsacul în spate să urc până sus, când poate aș putea să ajung în altă parte cu mașina mai ușor. Ei nu înteleg satisfacția de a urca pe munte 4-5 ore, de a merge pe traseele din pădure și de a descoperi muntele …nu din cărți, nu din poze, nu din poveștile altora, ci așa cum este, viu și sălbatic. Ei nu înțeleg mulțumirea mea atunci când ajung sus,când  îmi ridic capul din pământ și rămân tăcută pentru câteva momente când văd frumusețea masivelor care mă înconjoară și realizez cât de mici suntem sub incidența lor. Până și cafeaua de dimineață are alt gust atunci când o bei în vârf de munte și vezi ceața sau norii cum se ridică și lasă în urmă valea care cu o zi în urma ai urcat-o. Mulțumesc muntelui pentru fiecare clipă de fericire pe care mi-a oferit-o. ” -Anca Tofan

Să fie ăsta oare secretul? Așa cum ne întoarcem mereu în locul în care am crescut, ne întoarcem mereu sub umbra muntelui, părinte impunător dar grijuliu, care a crescut în noi încredere și ne lasă mereu vise și experiențe noi cadou.

„Fascinația pe care o aveam față de înălțimile munților a pălit în momentul în care am primit îndrumarea localnicilor pe cărari de munte știute doar de ei. E minunat sa fii la înălțime, cucerind natura, dar este cu atât mai prețioasă experiența de a străbate colțuri nemaivăzute ascultând povești, privind meștesuguri, devenind una cu natura.”  Andrada Crăciun

Și suntem un popor fericit să avem muntele în grădină. Ce bine că îi iubim atât de tare încât și-au făcut loc în fundamentul a ceea ce suntem, în cântece, în imagini, în vise, în povești.

„Muntele e acolo din totdeauna, ne-am născut în brațele lui sau puțin mai departe dar l-am iubit în fiecare zi. Oare cum ar fi viața făra el, fără prelungile plimbări printre creste, fără vârfurile-i pline de zăpadă, animalele ascunse printre acele de brad și cântecele șoptite. Să-i urăm muntelui "la mulți ani!" și să ne amintim toate clipele frumoase petrecute împreună!” Roxana Crăciun

Și pentru că sunt un loc atât de drag nouă, aproape sacru într-un sens, pentru că ne-au afectat istoria, pentru că ne-au hrănit trupul și spiritul, pentru că ne învață la fiecare pas câte ceva despre noi, și pentru multele alte motive  pe care nu avem timpul să le enumerăm, să facem o plecăciune în fața muntelui, și să-i sărutăm poalele cu respect pentru că ne primește mereu înapoi acasă. 

P.S.

„Pentru că munții au fost întotdeauna pentru poporul român un ajutor de nădejde în vremurile grele, iar pentru asta merită tot respectul nostru. Nu uitați asta data viitoare când aruncați gunoaie pe jos sau tăiați copacii.” Mircea Ungureanu


//Articol scris de Stefania Sahanschi

Prima dată în Bucegi

• Cum a fost în excursie?

   A ce fain, facem reportaj!

   Păi, ne-am dat întalnire la 6 fix în față la MC pentru că….lumea mai și bea cafea. La 6.20 aveam trenul. Ne-am urcat în tren și am încercat sa gasim loc.

• Apoi?

   În jur de 9 am ajuns în Azuga, echipați, pregătiți de aventură, ne-am luat rucsacii și am pornit voioși la drum.

   Trebuia să mergem pe traseul cu triunghi galben și țin minte că prima dată am făcut stânga și am dat de mocirlă, am mers, am alunecat.... dar nu foarte tare, nu am căzut. Am mers cât am mers, iar Miha ne-a zis că-i ideal să mergem 45 de minute și apoi să facem o pauză.

   Am mers.... după care eu am obosit și am cerut pauză. Aveam neaparată nevoie să mănânc ceva dulce, iar datorită Dianei am avut parte de ciocolată(din cauză ca mintea mea creață a uitat ciocolata în frigider). După 5 minute ne-am pornit la drum și de acolo a început greul: am urcat și am tot urcat ...la un moment dat am dat de un buștean (pe care nu o sa îl uit niciodată, avea multe ciuperci pe el) .

• Și ce s-a mai intamplat după?

   Până sus la brad a fost partea grea a traseului.  La un moment dat m-am blocat pentru că nu puteam să mai urc, mă dureau gambele de nu mai puteam iar Mihai era în fața mea așa că i-am zis “te rog ajută-mă, nu pot să urc”, iar el s-a întors, a facut 2 pași înapoi și a întins o mână și eram: “Jack…….Jaaaaack! Du-te, lasă-mă! Continuă, lasă-mă cu urșii”. Dar nu m-a lăsat și m-a ajutat să urc, iar de atunci Mihai a crescut în ochii mei (așa se formează marile prietenii!).

După aia am urcat, am urcat, am urcaaaat..........am urcat până am ajuns la „brăduț”, care era un brad gigantic.  Acolo ne-am oprit, am stat cam 15 minute să mâncăm, ne-am relaxat și am continuat drumul spre Dihamul Militar, dar nu înainte să facem o poză de grup( imediat după brăduț).

   Am tot mers și am tot povestit, până ce stropii de ploaie au început să cadă (până ce natura a început să vorbească cu noi!!!) și într-un final am ajuns și noi la cabana Diham, unde am văzut primul “sens giratoriu din vârf de munte”.

   Ne-am cazat, ne-am schimbat și am coborât în sala de mese unde am mâncat ceva cald. În acea zi am învățat să joc aproximativ 5 jocuri de care nu auzisem până atunci; cel mai frumos a fost Jungle Speed. Am și o vânătaie de la el, o să o țin amintire și o s-o refac de fiecare dată când dispare. (glumă)

   S-a și cântat, a fost genial, au fost o grămadă de melodii necunoscute, dar totuși m-am simtit super.

   A doua zi dimineață ploua(tare). Am plecat în jur de 11 urmând traseul triunghiului albastru și am tot coborât pe ploaie până am ajuns la Caban Gura Diham continuând înspre Bușteni, timp în care Ana-Gabriela a învățat un cântecel (Rempopi) .

   Nici când am ajuns în Bușteni ploaia nu a vrut să se oprească.  ”Lasă ploaia să ne uuuude, atunci când grijile sunt muuuulte”(cântec).

   Ne-am urcat în final în tren, acolo ni s-a facut dor de Jungle Speed, așa că l-am scos la înaintare, chit că lumea s-a uitat puțin ciudat.

Miha, ne-a dat cam toate clementinele ei și ni le-a și decojit (ceea ce mi s-a părut super drăguț).

   În fine, seara am ajuns în București și am plecat fiecare spre casa lui.

• Zi-mi cel mai frumos lucru în legătură cu activitățile din acest hike:

  Că am cântat pe traseu.Că cineva a avut chitara și am cântat la cabană, m-am simțit ca un pui de rață la sânul găinii.

• Cel mai frumos lucru în legătură cu traseul:

  Că a plouat când am plecat.

• De ce?

  Mă simt mai aproape de natură atunci când plouă. :D

• Altceva?Sfaturi?

   Nu știu ce sfaturi aș putea să dau eu după primul hike ever, dar ai nevoie de măcar 2 ore de sport pe săptămână și învață cantece, te ajută pe traseu, asta dacă ai și cu cine să le cânți J .

• Mulțumesc!

//Articol scris de: Anamaria - Ștefania Mocanu și Ana – Gabriela Dumitru

<<Mai multe fotografii puteți găsi pe pagina de Facebook a Centrului Universitar București: aici>>