Umbra lui Mircea la Cozia

  Am fost și noi la Cozia! Care noi? Noi CUB! Câți CUBI?Destui! Câtă, frunză, iarbă și laturi are un CUB.  Hai să nu ne oprim în detalii de organizare, dacă vreți detalii, vă fac legătura cu Anca Tofan.  Eu nu-s cu chestiile tehnice, eu sunt cu partea spirituală! Eu am simțit! Am simțit că în sufletul lor, toți membri CUB ar fi fost cu noi, dacă nu aveau alte angajamente.

  După cum bine știți, sau poate nu, noi CUBanezii suntem frați de cruce cu albanezii. În timp (anul trecut) a răsărit această idee de peripeție împărtășită. Anul trecut ne-am plimbat împreună în Retezat. Anul ăsta,s-a vorbit și s-a hotărât să ne vedem la jumătatea drumului și să urcăm pe cărări strămoșești spre Cozia.

  Dimineața devreme, ne-am pornit care din ce parte, spre gara Militari. Ne-am urcat pe autobuz și duși am fost spre Călimănești. Nu vă zic oră, cost, câți eram. Eu sunt poet, vă rog! Nu din ăstea. Eu pot să vă povestesc cât de bacoviană a fost ploaia care ne-a însoțit tot drumul până la destinație.  Da, ploaia! Din fericire pentru această narațiune, ploaia a luat sfârșit până să ajungem noi.

  Ne-am adunat apoi cu toții la cel mai evident obiectiv din zona Cozia: OMV-ul de pe Valea Oltului. Ce credeați? Aici, ne-am oprit cu toții, am rupt pâine împreună și am băut, care o cafea, care un ceai.  Cu burțile pline, ne-am pornit la drum, ca doar așa se digeră mai bine mâncarea.

  Agale, ne-am plimbat pe poteci ce șerpuiau printre copaci (v-am zis că-s poet). Frunzele arborilor tremurau sub mâna toamnei, pădurea răsufla ușor după ploaie și ne mai scutura din când în când pe rucsaci câte un strop rătăcit. Mai o vorbă, mai o pauză, mai o masă, mai o poză, așa ne-am petrecut timpul împreună. Cum, eu ce făceam?! Asta nu contează. Să zicem că eu naram acest text. Asta chiar nu cotează aici și acum. Ce contează e sentimentul; sentimentul acelor oameni pe poteci de munte, uniți prin scop, prin întâmplări, prin povești, prin peisajul ce se întindea în fața lor la muchia fiecarui pisc. De asta ne-am dus noi pe munte.

Iavaș-iavaș spre seară...sau mai bine zis noapte, cu frontalele la înaintare și o senzație de foame care ai fi crezut că va determina autodizolvarea stomacului, am ajuns pe platourile de filmare pentru următorul film horror. Am fost liniștiți de către cei care știau traseul-așa arată, iarbă înaltă și mulți copaci arși. Întuneric și ceață sunt bonus special pentru noi !Super oferta, doar azi! Ce faain! Ce poetic! Demn de E.A. Poe!

  Istoviți și cu începuturi de găuri în stomac, dar plini încă de voie bună, așa am ajuns la cabana Cozia unde ne-a ieșit în cale Mircea! Nu ăl bătrân, ci unul tinerel de-al nostru de la centru. Ne aducea vești bune de camere rezervate și foc deja trosnind în sobe. Ce faptă bună pentru un grup de călători obosiți și înfrigurați! Am intrat în noapte cu povești și jocuri până când, unul câte unul, ne-am băgat la somn.

  Dimineața devreme ne-am pornit înapoi. Doar că ioc noroc, s-a dus ieri, azi ne plouă. Da, de unde ?! Cercetașul e gata oricând pentru orice. Plouă? Asta e! S-au scos pelerinele. Și hai-hou, cu mic cu mare, la înaintare, CUBanezii, albanezii și vreo 7 câini de la cabană.  Un adevărat alai, plin de voie bună, deși poate nițel cam speriat de urși – nimic ce nu poate fi corectat cu un vast repertoriu de colinde.

Ne-am dat de-a dura, ne-am mânjit de noroi și am luat destulă apă cât să nu mai vrem nici duș acasă. Poetic? Deloc. Distractiv? Normal! După vreo trei ore (după cunoștiințele mele relative de poet) am ajuns la punctul de pornire, OMV- casa noastră la malul Oltului. La masă caldă, cafea și ceai.

De aici, fiecare a pornit pe calea sa. Mai cu mașina, mai cu ocazia, mai cu autocarul. Peripeții îs multe dar trebuie să vi le povestească fiecare-n parte.

Noi, CUB, ne-am întors acasă, toți întregi și fericiți. Am mai învățat lucruri noi unii despre alții, am mai pus un traseu pe harta noastră, am mai așezat o cărămidă în frumoasa prietenie dintre centrele noastre, și astfel am crescut. Mai departe de cuvinte, poetice sau nu, acesta rămâne cel mai important lucru, să creștem mereu, împreună, unii prin ceilalți. Gata oricând de noi aventuri!

//Articol scris de Stefania Sahanschi

<<Mai multe fotografii gasiti pe pagina de facebook a Centrului Universitar Bucuresti: aici>>

Amazonia 2015

   „Amazonul, legănul vieții, cel mai măreț fluviu din lume este un tărâm fascinant unde granițele dintre mit și realitate se întrepătrund la fiecare pas.” Așa începea scrisoarea pe care Centrul Universitar București a primit-o în luna mai a acestui an de la Centrul Local Axente Sever - Alba Iulia, prin care seniorii, voluntarii și liderii activi din centru puteau să descopere tărâmurile superbe ale Amazoniei.

  Ziua sosirii pe malul fluviului trebuia să fie 15 august a.c., dar un senior s-a oferit voluntar să plece înainte ca mesager al nostru să verifice dacă toate sunt în ordine și să le mai dea și o mână de ajutor șamanilor vișinii care organizau reuniunea triburilor. Nici organizatorii nu s-au lăsat mai prejos și au trimis și ei doi ambasadori în București, care să ne ghideze pe drumul secret până la intrarea în tărâmul ascuns.

  Drumul de la București a fost lung și obositor dar entuziasmul celor 8 cercetași care au plecat din capitală putea să învingă și un drum de 2 ori mai lung. Soarele i-a urmărit pe parcurs și era la amiază când călătorii noștri s-au oprit în Alba Iulia să mănânce și să își verifice toate cele necesare înainte de a poposi în junglă, unde  mulți prieteni îi așteptau cu nerăbdare.

   Cu stomacul plin, altfel are omul chef de aventură și ultimii kilometri au fost parcurși cam într-o secundă (poate puțin mai mult, dar nouă așa ni s-a părut)! Câțiva stropi de ploaie au spălat praful și căldura de pe mașini înviorându-ne puțin.

   Am fost primiți de șamanii vișinii care făceau parte din măreața familie L’Yi-deh’ri și care ne-au prezentat zona de campare, insula din mijlocul izvorului Amazonului care urma să fie casa celor din familia Xen’ióri-lor, cât și zonele speciale pentru celelalte două familii care erau deja prezente acolo, Tehmeh-Raa’ri și X’plorath’ori.

Unii dintre noi au ridicat catargul

    Toată lumea muncea de zor, tot felul de construcții de ridicau, sunetul uneltelor amestecat cu glasuri voiase, șopotul apei și foșnetul pădurii, formau o simfonie unică. Ne-am bucurat de ea pentru câteva momente, am tras aer curat în piept și ne-am apucat de montat corturi, de agățat hamace, de întins izoprene și saci de dormit, astfel încât totul să fie pregătit pentru noapte. Când totul a fost bine arânjat, ne-am distribuit printre ceilalți și am ajutat la construcții, la cărat lemne, la adus apă, la gătit și pe unde a mai fost nevoie de noi.

  Amurgul a adus cu el și sunetul frumos al goarnei care ne anunța că masa este gata, că putem să oprim lucrul, să strângem uneltele, să ne spălăm cu atenție pe mâini și să ne luăm tacâmurile și vesela din corturi. Seara s-a încheiat frumos, cu sunet de chitara și foc de tabără.

  Dimineața celei de-a doua zile a fost călduroasă și construcțiile au mers cu spor pentru ca totul să fie pregătit înainte de plecarea primelor triburi în hike în călătoria spre aflarea Spiritului Amazonului.

  Nu știm de ce dar, în cea de-a doua noapte, Spiritul s-a suparat pe noi și a chemat nori grei care n-au mai vrut să plece prea ușor. Probabil voia să dovedim că suntem îndeajuns de bine pregătiți pentru a-i cunoaște secretele, dar asta urma să aflăm pe parcursul celor 7 zile care urmau.

Am inaugurat podul

  Luni dimineață, ploile s-au mai domolit și câțiva Tehmeh-Raa’ri și X’plorath’ori au plecat pe cărări nebănuite decât de animalele junglei, pentru a descoperi cele mai ascunse taine, iar alături de ei a plecat și unul din Xen’iórii noștri, un ucenic în ale tămăduirii, care voia să-i ajute pe cei mai mici în călătoria lor. Cei rămași acasă și-au continuat treburile, fără să se lase învinși de norii cenușii sau de milioanele de stropi de ploaie care cădeau necontenit.

  Bravi noștri deschizători de drumuri s-a întors acasă târziu în noapte, dar cu multe lecții învățate, mai uniți decât la plecare și cu o foame pe care abia așteptau să o potolească cu mâncarea caldă care îi aștepta aburindă în ceaune.

  Ploile au continuat și în zilele urmatoare, iar mărețul soare rar și-a mai făcut apariția pentru a aduce puțină căldură și pentru a mai usca din hainele ude ale amazonienilor.

  Ultima mare familie care trebuia să vină la întâlnire a sosit în cea de-a patra zi și, indiferent de vremea posomorâtă, pădurea s-a umplut de energia și râsetele contagioase ale Tlupish’óri-lor.

  În cea de-a cincea zi, restul amazonienilor, care nu pătrunseseră în jungla cea frumoasă, și-au făcut bagajele și au plecat voioși spre aventură, cu gândul de a nu se întoarce înainte de a descoperi o mulțime de lucuri noi și interesante. Au sperat din suflet la vreme mai bună, dar spiritul era încă supărat și ploile nu s-au oprit!

  Nu am vrut să ne dăm bătuți și în fiecare seară am alungat vremea rea prin cântece în jurul focului de tabără și în fiecare dimineață norii erau mai puțini decât cu o zi înainte. Au urmat 3 zile pline de activități pe teritoriul locului de reuniune, am avut parte de un Cross Country Game care s-a întins pe două zile și unde a trebuit să lucrăm în echipe mixte formate din membrii mai multor familii, ne-am ferit de duhurile rele și am primit informații de la cei mai înțelepți.

  Să nu uităm nici Seara Farfuriilor Deschise, un festin cu bucate din toate colțurile lumii, gătite cu atenție și cu puțină magie de fiecare trib în parte, pentru ca totul să fie perfect. Aceasta a deschis petrecerea ce urma să dureze ca în basme, 3 zile și 3 nopți. A urmat celebra Olimpiadă, unde am concurat atât îndividual cât și în echipe, iar la final toate lumea a câștigat ceva: voie bună, energie și un zâmbet larg desenat pe față.

Fiesta Tlupish’óri-lor a fost un prilej de bucurie pentru toată lumea și nu puteai găsi nici măcar u singură față tristă, poate doar a celor care au mâncat puțin prea mult.

  Ziua Porților Deschise a adus cu ea un val de oameni curioși să vadă ce am făcut noi atâtea zile pe malul Amazonului, să audă și ei poveștile noastre și să se bucure măcar puțin de frumusețea locurilor și puritatea lor.

"Poza de centru" a cuprins membri din 3 centre locale

  Reuniunea a ajuns și la sfârșit, dar să nu credeți cumva că am fost triști din cauza asta...am fost chiar bucuroși pentru tot ce am învățat unii de la alții, pentru multitudinea de amintiri cu care urma să plecăm de acolo și pentru multe momente unice.

  Pentru o parte din noi, cei veniți din București, a fost primul Camp de Centru Local de acest fel, cu toate ramurile de vârstă, cu mai mult de 100 de participanți. Am avut ocazia să vedem ce înseamnă să gestionezi o astfel de activitate, cât de important este să creezi un cadrul simbolic care să fie atractiv pentru toți cei prezenți, indiferent dacă au 7 ani sau 40 de ani și, mai ales, am făcut parte din familia lor și am învățat de la ei, sperăm că și ei au învățat ceva nou de la noi!