July 15, 2013

Un CUB pe Vârful Omu

Ieșirea era planificată pentru weekend-ul 6-7 Iulie. N-a fost să fie, mulți din centru au avut planuri care nu suportau amânare, așa că s-a îndeplinit si dorința secretă a lui Mircea, s-a amânat ieșirea cu o săptămână. 

După luuu[…]uungi discuții pe Facebook s-a format și echipa: ne-am confirmat participarea 11 oameni, plus tatăl Ralucăi (geolog) şi un cuplu care a dorit să ne însoțească în aventură.


Traseul agreat a rămas Bușteni > Jepii Mici > Cabana Caraiman > Cabana Babele > Cabana Vârful Omu.
Am plecat de la Gara de Nord cu IR-ul de 5:45, direcția Bușteni. Odată ajunși, după o ultimă aprovizionare de la singurul magazin deschis, am făcut un mic popas pe pajiștea de sub telecabină. Ne-am înfruptat cu ceva sandwich-uri, ne-am echipat cu bocancii din dotare și am plecat pe Jepii Mici. Mi-au trecut diverse prin cap, lucruri pe care nu le-am împărtășit cu ceilalți imediat. Secretul “negru” era că pornesc pe acest traseu pentru a 5-a oară. Ultimele 4 încercări nu s-au încheiat cu succes. Vremea foarte proastă dar și un pic de frică m-au întors din drum de fiecare dată. Cei care mă cunosc deja îmi ştiu frica de “margini” neprotejate, dar de data asta am fost convins că în sfârșit voi ajunge sus. Aveam echipa ideală pentru acest traseu, unul relativ greu (dar nimic imposibil cu puțină atenție extra). Am trecut cu un mare nod în gât de locul care m-a întors de fiecare dată. Nodul a dispărut rapid, pentru că atenția ne-a fost îndreptată spre un minunat specimen de capră de munte. Până să mă dezmeticesc, deja urcam lejer, cu mâinile pe lanțuri și prăpastia pe partea stângă. Recunosc, deși mă calmasem, nu pot spune că numeroasele plăci comemorative nu-mi dădeau ceva palpitații.

Pe drum ne-am intersectat cu mai multe grupuri de oameni, de la munţomani serioși până la, să zicem, “nepregătiţi”. Vremea a ținut cu noi, am fost feriți de ambii inamici ai acestui traseu: ploaie și soare puternic. După 4 ore de urcat am terminat traseul. Am ajuns sus cu un rânjet enorm pe faţă: în sfârșit cucerisem Jepii Mici! Sus la Cabana Caraiman ne aștepta unul dintre cei mai frumoși câini pe care i-am văzut vreodată. Un fel de husky, dar nu prea :)

Am poposit puţin pentru recuperare, o masă binemeritată și o mini-sesiune de pozat.

A urmat traseul spre cabana Babele, traseu de relaxare. Tot drumul am urmărit o turmă de oi care pleca la păscut. Am ajuns repede, ne-am odihnit puţin, a urmat o nouă sesiune de pozat apoi am plecat spre Cabana Vârful Omu. Prima parte a traseului a fost uşoară, deşi eram deja destul de obosiţi. Am admirat tot drumul masivii Bucegi. Deşi sună a cliché, chiar nu pot exprima în cuvinte cât de neînsemnat mă simţeam. Am ajuns uşor-uşor şi la ultima parte a traseului, poteca pietruită care urcă până la Cabana Vârful Omu. Nimic complicat, dar când urci de câteva ore deja începi să simţi fiecare pietricică. Poteca părea interminabilă, dar într-un final am zărit prin ceaţă cabana. Am răsuflat uşuraţi, ne-am adunat, ne-am cazat şi a urmat o pauză de masă. Ne-am făcut loc printre mulţimea aflată deja în sala de mese şi am mâncat o foarte bună ciorbă de legume à la Vârful Omu. Frigul de afară ne-a împins uşor spre un vin fiert, dar după ora 8 deja nu se mai putea sta afară din cauza vântului puternic. Ceaţa a început să ne obtureze tot peisajul şi oboseala începuse să se facă simţită aşa că, după o partidă foarte amuzantă de Dixit, ne-am pus la somn. Seara n-a fost fără incidente, o întâmplare comică a lansat o poveste care probabil mă va bântui ani de zile (Vlad, îmi pare rău :-) ).

Dimineaţa ne-a întâmpinat cu cel mai frumos peisaj pe care l-am văzut în ultimii (mulţi!) ani. Fugeau ochii întruna, chiar nu mă puteam concentra. Este, fără-dar-şi-poate, unul din cele mai frumoase locuri în care te poţi trezi în România.

A urmat inviorarea, cafeaua şi ceaiul de dimineaţă. Am continuat cu o masă copioasă, apoi ne-am pregătit de coborâre. Înainte de plecare însă, am avut parte de o surpriză minunată. O parte din noi au încheiat prima etapă de progres şi acum era momentul în care CUB-ul a decis că trebuie să se împartă eşarfele de senior şi să îşi depună Promisiunea. Eu, fiind un lup ceva mai bătrân, mi-am primit în schimb prima eşarfă naţională, eşarfă cu care mi-am depus şi eu Promisiunea alături de ei. Nu-mi pot imagina un loc mai frumos sau mai potrivit pentru acest moment, voi fi legat pe viaţă de Vârful Omu prin această amintire.

S-a facut o mică sedinţă pentru stabilirea traseului de coborâre apoi ne-am pornit, dar nu înainte de deja faimoasa poză de grup a CUB-ului.
Traseul agreat a fost Cabana Vârful Omu – Cabana Mălăieşti - Pichetul Roşu – Poiana Izvoarelor – Gura Diham – Buşteni.

Coborârea a fost uşoară, singurul lucru care ne-a ţinut alerţi erau pietrele care alunecau sub noi din când în când. Hornurile erau încă pline de gheaţă. M-a fascinat acest lucru în condiţiile în care ştiam că peste doar câteva ore voi ajunge în oraş la peste 25°C. Până la Cabana Mălăieşti ne-am întalnit doar cu câteva grupuri mici, în rest am fost doar noi şi munţii. Am luat o pauză de ceai la Mălăieşti unde am cunoscut un grup de tineri cercetaşi elveţieni care se pregăteau de urcare.

Am plecat spre Pichetul Roşu. Nu ştiu exact de ce, dacă din cauza peisajului sau pur şi simplu din cauză că am început să realizăm  cât de frumoase au fost ultimele două zile, dar eram toţi foarte voioşi. Tot drumul am fluierat, am cântat, am glumit. Pe traseu, undeva sus pe un pisc, am găsit o bancă. Pe bancă, o placuţă (comemorativă, cred) cu o foarte frumoasă poezie despre aventurile montane ale unui om. Am citit-o, am imortalizat-o şi ne-am văzut de drum. Am trecut repede pe la Pichetul Roşu şi am plecat mai departe spre Poiana Izvoarelor. Am luat pauza de masă, am umplut sticlele cu apă rece şi proaspătă de izvor, apoi drum întins prin pădure până la Gura Diham. Evident, n-au lipsit cântările din padure, dar au dispărut imediat ce am ajuns la panta care leagă pădurea de Gura Diham. Cei care scăpaseră neatinşi de febra musculară au recuperat acum.

La Gura Diham, deoarece se apropia ora de plecare a trenului ne-am hotărât să mergem cu tractoraşul până în Buşteni. Eram prea obosiţi să mai parcurgem câţiva kilometri prin soare şi foarte probabil am fi pierdut trenul altfel. Drumul cu tractoraşul a fost “interesant”, dar din fericire s-a terminat repede. Plecaţi cu doar câteva ore în urmă dintre masivii frumoşi şi sălbatici, aici am fost izbiţi de zeci de grătare şi maşini parcate pe iarba verde. Ca s-o citez pe Manu, “Wahaha... Civilizaţie= bleah”. Odată ajunşi în gară am cumpărat biletele şi ne-am odihnit lângă un suc. N-au contenit poveştile (în parte, amuzante) despre tot ce s-a petrecut în ultimele zile, şi cumva eram trişti că această ieşire se apropia de sfârşit.

Aşa se termină marea noastră aventură pe Vârful Omu, un weekend care cu greu va fi uitat, de mine cel puţin.

Şi dacă n-ar fi fost, nu s-ar fi povestit!


Mai multe fotografii pe pagina de facebook a Centrului Universitar Bucureşti: aici
<<Articol scris de Marius Fărcăşanu>>

March 3, 2013

22 Februarie în Munţii Ciucaş


Ce înseamnă pentru voi ”cercetașii”? Care ar fi primele lucruri la care vă gândiți atunci când vine vorba despre cercetași?

Dacă mă întrebați pe mine, cercetașii reprezintă mult mai mult decât bine-cunoscutele eșarfe și pălării. Reprezintă grupuri bine închegate în care se împărtășesc idei și planuri, cunoștințe și sfaturi. De la cei mai mari la cei mai mici, așa cum bine este reprezentat de salutul cercetașilor. A fi cercetaș înseamnă să te implici în activități diverse care încurajează diversitatea și egalitatea și te îndeamnă să legi prietenii strânse.

Eu am fost formată în spiritul ecologist, prin prisma anilor petrecuți într-o asociație de turism, unde lunar realizam trasee montane, alături de acțiuni de ecologizare sau recondiționare a marcajelor turistice în diferite zone. Înțeleg ce înseamnă a fi cercetaș, chiar dacă nu am făcut parte din acest curent până acum. Învăț constat despre modul de desfășurare a cercetașilor, despre stilul de viață, despre însemne și legende ale cercetășiei. Săptămâna trecută a început celebrarea oficială a 100 de ani de la apariția cercetășiei în România, motiv pentru care vor fi activități și evenimente pe tot parcursul anului. Ziua de 22 februarie este foarte  importantă printre cercetași. Pe 22 februarie sarbatorim Ziua Mondiala a Cercetasiei, ziua de nastere a lordului Baden-Powell of Gilwell (22.02.1857), cel care a venit cu ideea de cercetaș. Când ai un moment așa de mare (o dată la 100 de ani serbezi 100 de ani :) ) merită sărbătorit cum se cuvine. Așa că ne-am strâns o mână de prieteni și am plecat în Ciucaș, pentru două zile de relaxare, voie bună și zăpadă. Chiar dacă unii poate nu au vrut zăpadă, au găsit din belșug.

Escapada noastră debutează în Autogara Basarab, unde ne îmbarcăm în microbuzul spre Cheia. După vreo 3 ore ajungem la destinație, dezmorțindu-ne picioarele și echipându-ne pentru traseul ce avea să vină. Urma să parcurgem traseul prin pădure, urmând banda galbenă, către Cabana Muntele Roșu, unde ne-am și cazat în noaptea dintre sâmbătă spre duminică.

Revenind la traseu, acesta nu ar fi fost considerat greu, dacă nu ar fi fost atâta zăpadă. Până și celor mai bine echipați dintre noi le-au fost create probleme din cauza gheței formate sub stratul de zăpadă. Mai cu alunecuș, mai cu trânte în zăpadă, am ajuns în fața faimoasei pante din Ciucaș, care ne-a făcut pe toți să-i urăm ”numai bine”. :) Pe drum am întâlnit grupuri de munțomani care știau bine regulile de mers pe munte: toată lumea salută pe toată lumea, chiar dacă se cunosc sau nu, se oferă informații cât mai clare legate de traseu, în cazul în care sunt solicitate.

După un traseu de complexitate medie și multe glume și povești spuse pe drum, ajungem la cabană, unde ne cazăm într-o cameră de 10 persoane (noi fiind 9) și ne echipăm pentru tura 2 din traseu: Cabana Muntele Roșu – Cabana Ciucaș – de unde știm sigur că ne vom întoarce seara. Așa că pe lângă parazăpezile, windstopper, bocanci, căciuli și mănuși, nu uităm stațiile de emisie-recepție și frontalele, care sunt vitale pentru un traseu pe timp de noapte. Nu prea ai cum să te descurci în pădure, iarna, fără lumină și cu teama de lupi sau orice alte animale.
Ceața și vântul nu ne-au permis să vedem mare lucru din peisaj, așa că eram atenți să prindem orice fracțiune de secundă de claritate. Ajunși la Cabana Ciucaș, mulțumim totuși vremii că a ținut cu noi și nu ne-a dat mult de furcă pe traseu. Contează mult pentru un turist să aibă vreme și condiții bune de desfășurare a activităților.


După bine-meritata pauză, pornim pe același traseu, către Muntele Roșu, în timp ce, treptat, noaptea se lăsa peste pădure. Așezați în monom și cu frontalele bine fixate pe cap, ne vedeam de drum în timp ce în fiecare dintre noi se desfășura un amalgam de senzații. Am aflat a doua zi cât de palpitant a fost pentru toată lumea să realizăm un traseu de noapte, în condiții de iarnă.
Seara am petrecut în acorduri de chitară, jucând DixIt și Saboteur până târziu în noapte. Când ai oameni frumoși lângă tine și te înconjoară o atmosferă extraordinară, timpul parcă zboară. Am adormit pe rând, în funcție de cum oboseala și-a spus cuvântul.
A doua zi ne-am trezit puși pe treabă. După câteva indicații teoretice legate de locația unui adăpost în zăpadă, modalități de a-l construi și variante în funcție de situațiile pe care le-ai putea întâlni, ne apucăm să construim un adăpost pentru două persoane. Bloc de zăpadă peste bloc de zăpadă, priveam cum se ridicau pereții adăpostului, chiar sub ochii noștri. Orice cercețaș trebuie să cunoască regulile de supraviețuire în condiții de iarnă, la munte. Așa că ne-au prins foarte bine atât sfaturile teoretice, cât și practica de care am avut parte pentru aproape două ore.


Am plecat de acasă să serbăm Ziua Mondială a Cercetășiei și am făcut asta prin activități interesante, utile și distractive. Am încheiat excursia cu acordarea în premieră a noilor eșarfe de centru – Centrul Universitar București (CUB), de care suntem cu toții foarte mândri și abia așteptăm să arătăm tuturor ce eșarfe deosebite avem noi.

Lucrurile încep să se contureze din ce în ce mai bine iar eu simt cum statutul de cercetaș nu face decât să îmi crească încrederea în mine și în capacitatea mea de a mă integra în noi grupuri, de unde cu siguranță am foarte multe de învățat.

Weekend-ul acesta noi am întărit credința potrivit căreia, indiferent de vreme, de condițiile de traseu, de dificultatea sarcinilor, suntem GATA ORICÂND pentru orice provocare! :)



Articol scris de Flori Mihalache [ http://zigzagga.wordpress.com/2013/02/28/22-februarie-in-muntii-ciucas/ ]




February 21, 2013

Ce să fie, ce să fie?


Oare ce să fie?
Nu e nimic ieşit din comun din punct de vedere cercetăşesc, bineînţeles. Suntem doar noi, cercetaşi pasionaţi de ceea ce facem, oameni pentru care ziua de 22 februarie este o zi poate la fel de importantă ca şi ziua de naştere a fiecăruia în parte.

Ne pregătim de ceva vreme cu proiectul nostru pentru această zi. Proiectul se numeşte "I like scouting for..." şi este în engleza pentru că vrem să transmitem mesajele întregii lumi. Am scris fiecare ce am simtit când ne-am întrebat pentru ce ne place să "cercetăşim" şi astfel am adunat o serie de mesaje care propagate astăzi în lume să aducă un moment de linişte şi să pună un zambet pe buzele oricui. Am postat în avans pe Facebook poze cu fiecare din noi ţinând în mână un semn de întrebare desenat pe o foaie din cauză că aveam nevoie de un fir narativ pentru a pune în valoare deznodământul. Ce dorim să facem este să transmitem tuturor mesajele noastre de pace şi egalitate, fie că sunt români, fie că sunt străini, fie că sunt cercetaşi sau nu. 

Iar pentru cine nu ştie, 22 februarie este ziua fondatorului (Founder's Day), a tatălui mişcării cecetăşeşti, Robert Baden-Powell. Este o zi pe care o sărbatorim alături de prietenii noştri cercetaşi şi, astfel, contribuim cu înca puţin la dezvoltarea mişcării scout în lume.

Keep scouting! ("Continuaţi să cercetăşiţi!")
YiS,
Diana Pantea

Poze: Raluca Popescu (Omul cu ideea proiectului), Isa Tent