October 15, 2014

Un turc la cetatea lui Băran


            O nouă vineri, un nou weekend. S-a dat startul la evadarea din rutina zilnică și nimic nu prevestea ceva interesant pentru acest sfârșit de saptămână.
            În timpul clasicei plimbări cu metroul închid ochii pentru o secundă, casc de la oboseală și mă cufund în sunetele plăcute ce răsună din căști.
            Nu știu dacă a trecut un minut sau o eternitate dar, odată ce am deschis ochii, metroul dispăruse, iar trepidațiile acestuia erau înlocuite cu altceva. Eram călare pe un cal și în jurul meu erau încă 10 călăreți, unii îmbrăcați în straie turcești, alții în portul specific poporului român. Privindu-mă am descoperit că eram îmbrăcat în hainele unui șef al ienicerilor din timpul sultanului MirCiobanu.
            După o călătorie istovitoare de mai multe ceasuri am ajuns la destinația noastră. Am aflat că târgul unde am poposit se numea Bușteni și era zona neutră aleasă pentru negocieri în eternul războiul româno - otoman.
            Undeva la marginea pădurii trona locul viitoarelor tratative – Cetatea lui Baran, un castel cu priveliște superbă către munți așa cum aveam să aflu în dimineața următoare.
            În timpul ospățului acompaniat de fine acorduri de chitară dat în cinstea invitaților de către cardinalul Băran împreună cu episcopul Mărăcine am aflat povestea evenimentelor ce urmau să se întâmple: o competiție între cele 2 popoare mare cât o bătălie.
            Zorii zilei au adus cu ei un peisaj de vis ce m-a ajutat să uit complet de locul și timpul de unde veneam. Așa cum spuneau termenii negocierilor fiecare din cele 2 părți a trebuit să-și lase acasă armele și să fie pregătiți pentru orice provocare aleasă de partea neutră.
            Astfel se face că pregătirile de competiție au început prin a făuri stindardele de luptă și armele necesare probelor impuse.
            După o muncă asiduă, chiar înainte de amiază, a avut loc prima confruntare dintre turci și români: tirul cu arcul, aruncatul suliței și utilizarea unei arme la alegere pentru distrugerea unei ținte. După încercări repetate valahii au reușit să câștige prima etapă a competiției, așa că totul urma să se decidă în cea de-a doua parte a zilei.
            La întoarcerea în cetate, contesa Mihaela și prea-buna domniță Mimi ne-au așteptat cu un prânz pe cinste gătit cu binecuvântarea și bunăvoința zeului Zamolxe-Lulu.
            După-amiaza a fost rezervată unor batalii non-violente în care soldații români și cei otomani și-au arătat vitejia. Așa cum ziceau turcii, ghiaurii au ieșit din nou câștigători și astfel această bătălie a fost câștigată de români.
            Odată cu apusul soarelui și cu încununarea victoriasă a domnitorului român Marius cel Negru, a început petrecerea ce avea să pecetluiască acest moment memorabil din istoria războaielor: prima bătălie fără victime. Muzica a răsunat, voia bună s-a adunat și participanții au ajuns în paturile lor târziu în negura nopții.
            Cea mai accesibilă atracție din apropierea târgului Bușteni era o cascadă vestită pentru muzica ce o revărsa în jurul ei, astfel că la îndemnul organizatorilor am plecat de dimineață devreme pentru a vedea o frumusețe rezervată de natură doar pentru cei ce știu să o prețuiască cu adevărat. Odată ajunși acolo am fost martorii unui moment cu adevărat sublim: pe fundalul muzicii cascadei a început să plouă cu frunze multicolore înconjurând totul ca un covor tomnatic.
            Am plecat călare înapoi spre casele noastre când deodată totul s-a întunecat și o liniște desăvâșită s-a așternut. În secunda următoare a început să se audă din ce în ce mai tare huruitul mecanic al metroului, iar eu m-am trezit în același loc ca la început, de parcă trecuseră doar câteva clipe.
            Și totuși ceva era diferit: mă simțeam mai împlinit spiritual și mai pregătit fizic pentru a da din nou piept cu viața cotidiană.

            P.S. : Aceasta este povestea deschiderii celui de-al treilea an cercetășesc pentru CUB, petrecută într-un loc deosebit alături de oameni speciali. Îi mulțumim lui Vlad Băran pentru găzduire și întregii echipe de organizare pentru povestea și activitățile imaginate.


//Articol scris de Mircea Ungureanu
<<Mai multe fotografii gasiti pe pagina de facebook a Centrului Universitar Bucuresti: aici>>
            

July 20, 2014

3 CUBi pe poteci in Alpi

  S-a terminat sesiunea, a venit vara și pentru studenți și au început campurile. Primul eveniment din această vară la care Centrul Universitar București a avut reprezentanți este Aventura Savoie sau AS014, un camp care a cuprins 3 țări, mii de kilometri cu avionul, sute de kilometri cu mașina și aproape 100 de kilometri pe jos.
  AS014 a început pe 4 iulie, la ora 11, când ne-am întâlnit cu toții în Aeroportul Henri Coandă. 17 oameni din mai multe orașe: Cristian, Iași, Suceava, Pașcani, Sibiu și nu în ultimul rând, București, așteptau frumos la coadă pentru formalitățile de îmbarcare în avionul cu destinația Geneva. Știm cu toții că nu e frumos un camp fără peripeții, așa că surprizele nu au întârziat să apară: un angajat întârziat la bagaje, un control riguros după ce s-a aprins luminița roșie a detectorului de metale, dar am ajuns până la urmă cu toții la bordul avionului și zborul a decurs foarte plăcut, cu o aterizare ușoară și cu turbulențe abia resimțite.
  În Geneva ne-am urcat în mașinile puse la dispoziție de organizatori și ne-am îndreptat către Sixt Fer a Cheval, o frumoasă localitate franceză, care avea să fie „basecampul” nostru în această aventură, situată într-un circ glaciar și udată din toate părțile de zeci de cascade, mai mici sau mai mari, dar încântătoare. Am avut ocazia să vedem o parte din ele mai îndeaproape în după-amiaza celei de-a doua zi, într-o tură de pregătire. 
  În cea de-a treia zi, ultima înainte de marea provocare, am mai avut o tura de pregătire, urcând până la 2084 de metri, un loc cu o priveliște magnifică, de unde am putut admira Mont Blancul, cu toată măreția lui, acoperit de coroana de nori care rareori îl părăsește.
  A patra zi a început o dată cu primele raze de lumină, 6 oameni, printre care și cei trei CUBi, făceau ultimele pregătiri, au strâns corturile, puțin ude ce-i drept de la ploaia din timpul nopții, și, ușor somnoroși, au urcat în mașină îndreptându-se spre Courmayeur, locul de plecare în Tour Du Mont Blanc. Ploaia se oprise și speram cu toții ca prognoza groaznică anunțată de meteorologi să nu se adeverească. Am văzut în drumul nostru Glacier de Bossons, autostrada suspendata la zeci de metri pe marginea alpilor și tunelul care trece pe sub Mont Blanc, 12 km în care te simți atât de mic gândindu-te că deasupra ta se găsesc 4000 de metri de rocă și gheață. În oraș am făcut ultimele cumpărături, am întâlnit primii turiști care făceau același traseu și care ne-au oferit și indicații, apoi ne-am pus rucsacii în spate și am plecat la drum. 
  Prima parte a traseului, presupunea o urcare de aproape 800 de metri până la Rifugio Bertone, singura parte a traseului în care ne-am putut bucura de căldură, dar mai ales de soare! Am ajuns la refugiu exact la timp ca să ne adăpostim de o furtună și ca să mâncăm masa de prânz. De la Bertone până la Bonatti, drumul urmărește în cea mai mare parte curba de nivel, iar la sfârșit urcă, pe o porțiune scurtă. Priveliștea ar fi fost frumoasă și ne-am fi putut bucura de ea, dar ceața și norii ne-au împiedicat să vedem totul. La Bonatti campatul era interzis pe teritoriul refugiului, dar am găsit un loc destul de bun să ne punem corturile, puțin mai sus, în apropierea unei stâne în paragină. Imediat după ce am montat corturile a început din nou ploaia, care nu s-a mai oprit decât pentru vreo câteva minute, suficiente pentru a fierbe apă și a ne face supă să ne mai încălzim și să ne mai ridice puțin moralul, destul de scăzut de altfel din cauza precipitațiilor. 
  A doua zi pe TMB, ploaia a fost un mare impediment, iar din cauza ei nu am reușit să plecăm decât pe la ora prânzului. Dacă în dimineața anterioară corturile erau puțin umede, acum erau ude de-a binelea și mult mai grele. Ne-am încurajat reciproc că o să fie mai bine pe viitor, că o să se oprească ploaia, ne-am ascuns sub pelerine și am plecat la drum. Deși ploaia n-a vrut să se oprească nicio secundă, până la Chalet Val Ferret a fost suportabilă și puteai să mergi fără să te deranjeze prea rău, dar în timp ce urcam spre Rifugio Elena s-a transformat într-o furtună cu vânt puternic, lapoviță și temperaturi din ce în ce mai mici. Am ajuns cu greu la Elena, ne-am uscat, am băut ceai cald, dar vremea de afară, care se transformase într-o furtună de zăpadă, ne-a făcut să ne oprim acolo, să ne cazăm și să sperăm că a doua zi va fi mai bine, deși și știam că vom avea foarte mult de recuperat pentru a ajunge în Champex.
  Somnul în refugiu a fost bun și odihnitor, dar încă o dată ne-am trezit cu noaptea în cap, pentru a avea îndeajuns timp să parcurgem cei 27 de kilometri. Afară era zăpadă, vântul bătea destul de puternic, iar la 2537 de metri, pe Grand Col Ferret, era viscol, dar măcar nu mai ploua. Unii dintre noi s-au aventurat pe vârf în pantaloni scurți și au înfruntat viscolul cu mult curaj.
  De pe Grand Col Ferret urma o coborâre de aproape 1000 de metri, pe poteci diverse, înconjurați de o mulțime de vaci, pentru că eram în Elveția acum, trecând prin multe sate de vacanță și orășele de munte, până la destinația finală: Champex. Acolo am găsit un camping unde ne-am pus corturile și unde am constatat cu stupoare cât de urât mirosea cortul nostru, care stătea de aproape 36 de ore ud în saci de plastic. A plouat în continuu și în această a treia zi, iar bocancii uzi au început să facă victime: bătături, flictene(a.k.a bășici) și răceală. 
  Dimineața celei de-a patra zile din TMB ne-a întâmpinat, cum eram obișnuiți, cu ploaie, ceață și temperaturi joase pentru o zi de 10 iulie, dar n-am avut ce face, ne-am echipat pentru drum și visam cu ochii deschiși la cele 10% șanse de soare preconizate de meteorologi pentru acea zi...n-am avut norocul ăsta! După alte 5 ore de mers prin ploaie, nămol până la glezne și vaci care se uită urât, am ajuns la destinație, Col de la Forclaz, locul în care proviziile se aduc cu elicopterul, pentru că suntem în Elveția și lumea își permite.
  Ultimele două zile ale turului nu s-au dezis de la tradiție, a plouat mai tot timpul, iar cei mai bravi au ajuns la destinație: Chamonix, pe partea franceză a Tour Du Mont Blanc.
  13 iulie a fost ziua de evaluare, în care ceilalți 10 participanți le-au dovedit organizatorilor că merită faimoasa Explorer Belt, pe care au primit-o cu laude la sfârșitul zilei, dar despre peripețiile lor îi vom ruga pe ei să ne povestească. 
  Pe 14 iulie, aventura noastră în Haute Savoie s-a sfârșit cu un drum cu mașina până la aeroportul Malpensa din Milano, de unde ne-am îmbarcat spre București, dar nu înainte să experimentăm cum este când ajungi în criză de timp într-un aeroport imens și nu știi exact pe unde să alergi ca să fii sigur că nu pierzi avionul.
  Cu ocazia acestui articol, noi, cei trei membri CUB: Adi, Cristi și Roxana, am vrea să le mulțumim organizatorilor pentru ocazia de a participa la acest camp, pentru această minunată experiență, umbrită de condițiile meteo, care nu ar fi putut fi prezise oricum, și pentru toate lecțiile pe care le-am învățat pe parcursul acestor 10 zile. A fost o experiența unică, apreciem efortul domnului Radu Stinghe și îi adresăm pe această cale mulțumirile noastre!
  Semnează, puțin mai înțelepți, 
Adi, Cristi și Roxana

<<Câteva imagini pe pagina de facebook a Centrului Universitar București: aici>>

April 7, 2014

Adunarea Generală a Centrului Universitar București

     Cu mic cu mare ne-am strâns într-o duminică, mai exact pe data de 6 aprilie, îmbrăcați în uniformă ca niște adevărați cercetași și plini de entuziasm, la Adunarea Generală a Centrului Universitar București.
     Deși sunt convinsă că mulți dintre cei care citesc știu deja ce presupune, ar trebui să le oferim celor mai noi în ale cercetășiei, cât și celor care nu sunt membri cercetași, câteva informații. Adunarea Generală(AG) are loc o dată pe an, la ea participă toți membrii centrului local, iar drept de vot au cei care au împlinit 16 ani și au promisiunea depusă. Votul este democratic, valoarea unui vot fiind aceeași indiferent de statutul membrului în centrul local, fie el explorator, senior sau lider.
     Acum, dacă am hotărât cum stă treaba cu organizarea, să trecem la AG-ul nostru propriu zis. Nu ne-am strâns noi chiar dis de dimineață, pentru că era duminică, iar un membru odihnit gândește mai bine și votează cu simț de răspundere, iar fusul orar al celor care sunt alături de noi de la mii de kilometri, ne-ar fi încurcat puțin de dimineață. Am  avut pe ordinea de zi raportul consiliului, raportul cenzorului, planuri de viitor, stabilirea datei campului de centru local din vară și multe altele. Desigur că n-am fost mereu de acord unii cu ceilalți, dar am dezbătut probleme și am propus soluții.
     Am încheiat cu o poză de grup, specifică nouă, dar puțin mai formală de data aceasta, fiind o întâlnire importantă.



March 2, 2014

Drumul fermecat spre meleagurile Craiului

      
        Cu râsete şi multă voie bună, aşa au plecat într-o sâmbătă dimineaţă 14 din membrii CUB către meleagurile Craiului spre a cinsti cum se cuvine ziua Lordului Baden-Powell.

Dar, hehe...ce ştiau ei, drumul spre acele părţi e lung şi anevoios, mai ales când ai de a face cu CFR-ul. Şi măcar de-ar fi fost asta singura înfruntare  a eroilor noştri, dar nimic nu e atât de simplu.

Nu, haideţi să vă zic, povestea începe mult mai devreme, înainte să iasă prima geană de lumină, când eroii noştri ar fi vrut a se pregăti de drum. Mare necaz însă, căci Moş Ene îşi trimisese balaurii să-i păzească, nu care cumva să plece de la el. Câţiva viteji l-au păcălit pe moşneag stând treji toată noaptea, restul însă au dus lupte grozave pentru a-i înfrânge.

Scuturându-se apoi de ultimele picături din licoarea somnului, îşi luară echipamentele fermecate şi porniră astfel la drum, care mai de care din colţuri depărtate ale capitalei, străbătând codri de beton pentru a ajunge la casa nordică a CFR-ului.

Unul câte unul apărură în faţa hanului conaşului Donald, mulţumiţi să-şi vadă prietenii.Curând însă, veselia lor se destrămă când realizară că 4 inşi lipsesc, printre care şi conducătoarea lor, purtătoarea hârtiilor ce le-ar fi îngăduit accesul pe carele CFR. Timpul se scurgea rapid iar agitaţia creştea în timp ce lumea din jur se pregătea de plecare.Oare ce o fi cu ei? Oare i-o fi prins Ene? Oare s-au rătăcit prin codru?  Dintr-o dată, ce să vezi? Din depărtări, venind în grabă cu răsuflarea tăiată, uite doi dintre cei lipsă! Şi mare le fu bucuria căci unul era chiar conducătoarea lor. Aşa se face ca urcară toţi 12 în car. Înghesuiţi în spatele carului observară cum se apropie în grabă încă unul dintre rătăciţi. În uralele şi încurajările  lor, acesta din urmă se aruncă în car, chiar cu o clipă înainte de plecare. Cei 13 viteji porniră astfel fericiţi că sunt împreună...toţi mai puţin unul. Acesta din urmă a dus cea mai crâncenă luptă cu cel mai mare dintre balaurii lui Ene, si aşa se face că a ajuns cu greu. Sosit în final la punctul de întâlnire, el invocă spiritul CFR-ului şi-i ceru povaţă cum sa-şi prindă mai repede din urmă prietenii.


Acum, poate voi ştiţi ori poate nu, eu vă zic însă oricum, că spiritul ăsta nu-i dintre cele mai bune. Are toane, un temperament prost şi nu se dă în lături de la un profit, fie şi unul mărunţel. Aşa se face că spiritul îi oferi omului o cursă pe unul dintre carele trase de hidre tinerele, care l-ar purta la destinatie repede ca vântul, totul pentru mica sumă de jumătate din toţi galbenii pe care îi are asupra lui. Cei doi căzură la înţelegere iar eroul nostru, uşurat de bani dar fericit se urcă în car. Într-adevăr hidra zbură ca vântul şi cât ai zice peşte ajunse pe meleagurile Predealului unde se alătură prietenilor săi din celălalt car.  Apoi, iavaş-iavaş carul cu toţi 14 se îndreptă spre plaiurile Zărneştilor.
 
Iată-i deci, ajunşi la picioru’ muntelui după juma’ de zi de călătorie. Sporovăind, cu multă voie bună şi chef de viaţă, au pornit spre crestele înceţoşate ale Craiului.

Văzându-i curajoşi şi hotărâţi în a-şi urma calea, Spiritului Pădurii şi Spiritului Zăpezii le-a picat drag de grupul de aventurieri, aşa că au luat formă pământeană şi au plecat să-i însoţească. Eroii n-au ştiut nicicând că au asemenea companioni de drum, dar tare s-au bucurat de căţelul mic, brun şi săltăreţ care lătra la fiecare maşină. În aceeaşi măsură au admirat și cățelușa albă, pufoasă şi elegantă care îi însoţea în pas sprinten. Cei doi şi-au asumat roluri de călăuze şi s-au dus în faţa grupului pentru a le arăta poteca. La urma urmei, or fi potecile marcate dar nu poţi fi nicicând sigur dacă unul din copacii marcaţi nu a fost de fapt vreun Ent trecător.

Făcură câteva popasuri scurte, mai întâi la fântâna părintelui Botorog ca să-şi potolească setea şi apoi pe drum pentru a-şi potoli foamea ori a se odihni, dar de altfel drumul fu liniştit. Spiritele se opreau mereu cu ei şi alergau vesele în cercuri în jurul lor. La ieşirea din pădure în Poiana Zănoaga, Spiritul Pădurii consideră că şi-a îndeplinit partea sa şi îi lăsă pe drumeţii entuziaşti în grija Spiritului Zăpezii pentru restul drumului.

Eh, de aici, drumul e în mare parte parcurs. Mai o înfruntare scurtă cu Craii Vântului când traversau poiana, dar ajunseră repede la adăpostul potecii acoperite de brazi, şi puţin timp mai târziu la Cabana Curmăturii unde aveau să înnopteze.

Se cade aici să fac o pauză pentru lămuriri. Vorbesc de acea cabană construită de meşteri saşi în vremuri de mult apuse unde se spune că urşii se alungau cu mătura. Hehe, mare hoinar a fost cel care v-a spus cea poveste cu mătura căci, dacă întrebaţi, veţi afla că urşii aici se alungă cu sunet de drujbă! Asta însă e o poveste pentru altă ocazie.

Tot aici se pare ca eroii se întâlniră cu încă doi prieteni din aceeaşi tagmă şi uite aşa s-a pus de o masă mare cu bucate care mai de care, cărate cu multă trudă de fiecare de pe acasă. S-a pus apoi şi de jocuri şi chiar şi de o cântare . Aţi auzit voi de Imnul CCL-ului de la CUB? N-aveţi habar cât e de neaoş!  Ia uitaţi, vă arăt versurile, ziceţi voi de nu-i aşa:

Sâmbătă de dimineaţă am plecat la drum
Şi ne-am întâlnit cu toţii într-un spirit bun,
Aventura ne aşteaptă timpul e acum...
CCL-ul să ne-ajute sănătate şi virtute,
Adi încă n-a uitat
Că înc-avem 5 lei de dat.
Miha fără diabet
Ne conduce sigur şi drept,
GMK  ne găzduieşte,
Şi în general mai şi lipseşte
Diana şi cu Raluca
Ne rezolvă cu imaginea
CCL-ul să ne-ajute sănătate şi virtute.

Frumos nu credeţi?  După compunerea şi intonarea cântecului, cei trei care s-au ocupat de el, au avut onoarea, într-o frumoasă ceremonie, să intre în rândul purtătorilor de eşarfe mov.

Mult mai târziu s-au dus cu toţii la culcare. Cine credeţi că a dormit la uşa lor? Spiritul Zăpezii desigur! Şi cum nu i se zice Spiritul Zăpezii degeaba, a doua zi, când eroii noştri făceau ochi, o pătură albă, fină, fusese întinsă peste împrejurimi. Spiritul zburda în largul lui iar lumea se trezi rând pe rând pentru a se bucura de fulgii trecători.

Puseră de-o masă bună şi apoi îşi pregătiră bagajele. Când să plece însă, câinele alb nu era nicăieri de găsit. Cineva le zise că-l văzuse coborând cu un alt grup. Puţin trişti de pierderea amicului lor, dar totuşi plini de viaţă, grupul porni să coboare pe o altă potecă. Nici nu ştiau ei ca Spiritul Zăpezii vorbise cu Spiritul Florilor ca să-i conducă până jos. Acesta din urmă le pavă drumul cu brânduşe și ghiocei şi se ţinu după ei în taină prin pădure şi chei până îi văzu ajunşi înapoi pe plaiurile Zărneştilor.

În final, au ajuns iar toți, obosiţi dar veseli, la casa CFR-ului pentru a apuca un nou car spre casele lor.
Şi vă zic eu sigur că au ajuns toți înapoi în Codrii de Beton ai Capitalei. Dar acesta nu e un sfârșit trist, căci ei au rămas toţi la fel de voioşi, de curajoşi şi de prieteni şi sunt gata oricând pentru o nouă aventură!


Iar eu? Eu am încălecat pe o şa şi m-am dus la casa mea!



<<Articol scris de Ștefania Sahanschi>>
Găsiți mai multe ilustrații ale basmului cubist pe pagina de Facebook a Centrului Universitar București (click aici) 



December 4, 2013

Festivalul Naţional Unitate şi Prietenie, ediţia a 16-a

În dimineața zilei de 28 noiembrie 2013, un CUB fără vreo trei laturi se îndrepta somnoros dar și nerăbdător spre autocarul care avea sa ne ducă la Alba Iulia. Regulile erau foarte stricte și scrise cu litere de o șchioapă: nu aveam voie să mâncăm, să mestecăm gumă și nici să vorbim prea tare, așadar, din această cauză, în majoritatea timpului am dormit.
Ajunși in Alba Iulia, orașul ne-a întâmpinat cu răceala caracteristică anotimpului dar cu căldura miilor de amintiri. Cu rucsacii în spinare, ținând cubul cu schimbul, am plecat spre Colegiul Horea Cloșca și Crișan a cărui sală de sport ne-a găzduit pe parcursul întregului camp.
Și cum cine se scoală de dimineață… nu găsește pe nimeni cunoscut, am fost primii cercetași seniori care am ajuns. Am înghețat în sala goală, dar am avut și plăcerea de a-i vedea pe toți cei care vin. Îmbrățișări și strigăte, zâmbete și bucurie, toate ne-au învăluit odată ce am reîntâlnit prieteni vechi, oameni dragi și nu numai, o mulțime diversă și veselă de cercetași.
Seara am plecat cu toții spre cetate pentru deschiderea oficială a Festivalului Național Unitate și Prietenie, ediția a 16-a. Comparându-l cu frigul care ne înconjura acum, temperatura amiezii care ne-a întâmpinat putea fi considerată căldură, dar ce mai conta dacă steagurile centrelor locale erau mai frumos animate în vânt?! Am cântat imnul UP-ului, ne-am jucat și am strigat din tot sufletul “Latură  la a 3-a” când numele centrului nostru a fost strigat de organizatori și apoi am plecat încetișor spre sală.
Prima noapte a fost una friguroasă și la propriu și la figurat! Din cauza faptului că nu sosiseră toți cercetașii, căldura din sală nu a fost prea mare, iar atmosfera nu a fost completă. Dimineață ni s-au alăturat și celelate laturi ale CUB-ului, cei mai conștiincioși dintre noi, care s-au chinuit cu parțiale, cursuri și serviciu.
Vineri am fost HaiHui prin Alba Iulia. Împărțiți în patrule mixte, cu harta-n mâinile degerate, am pornit spre rezolvarea provocărilor: am colindat cetatea-n lung și-n lat pentru a afla mai multe despre istoria acesteia, toată dimineața. După-amiaza a fost rezervată întoarcerii la spiritul ludic. Fie ca am dansat sau am jucat gașca, am cântat (fals) sau am făcut nod la eșarfă, buna dispoziție nu a lipsit.
Seara ne-a adus Târgul Centrelor Locale unde fiecare centru a trebui să-și prezinte actitățile din anul 2013, planurile de viitor și orice altceva reprezentativ. Noi ne-am gândit să împărțim cuburi intens colorate celor interesați. Ca bonus, a fost împărtășită și modalitatea de construcție a lor. Am avut și baloane pe care erau scrise: replici din campuri, proiecte de viitor sau citate memorabile ale clasicilor din CUB, toate purtate de mascota noastră prietenoasă, Balonozaurus Cubis. Ne-am plimbat pe la celelalte centre locale, am mâncat tot ce ne-au oferit, am luat tot ceea ce era gratis și bine înțeles am aflat povești și proiecte de viitor. După ce târgul s-a sfârșit, am avut parte de un moment special, un nou membru a fost primit oficial sub latura protectoare a CUB-ului, primind
eșarfa de centru local, cu inconfundabilele ei culori. Acel membru am fost eu și a însemnat mult pentru mine să primesc această eșarfă în cadrul festivalului Unitate și Prietenie!
Programul de seară a inclus multe corzi rupte de chitară și cântece din toți plămânii cercetașilor sănătoși. Cănile cu ceai și cafea aburinde ne-au încălzit după tot frigul de peste zi, iar atmosfera a fost una de unitate și prietenie.
Ziua de sâmbătă a adus cu ea ateliere. Fie că a fost vorba despre “Aventură fără risc”, “Debate”, “Echipa clădire” sau excursii fiecare cub-ist a experimentat diferit această zi a UP-ului, o zi în care am învățat lucruri noi și am atașat o nouă filă în istoria dezvoltării noastre ca cercetași, dar mai ales ca persoane.
Seara ne-am pus căciulițe și fulare tricolore și am plecat din nou spre cetate. De data aceasta aveam să desenăm o inimă din oameni și torțe, o inimă tricoloră. Problemele nu au încetat să apară: fie că flacăra era prea mov în loc să fie roșie, fie că era prea mică sau că fitilul ardea prea repede. Dar ce mai conta când, înghețați cum eram, puteam fi admirați de o mulțime de alba iulieni și de un OZN care ne făcea poze?! Am făcut un tur cu torțele și ne-am luat răms bun de la cetate. Seara, de asemenea am avut parte de cântec și de voie bună, de acestă dată asigurate de cercetașii CUB-ului: Adi la chitara și voce, Cristi la voce și animație. Atmosfera a fost una incendiară (…chiar dacă în sală nu era prea cald). Miley Cyrus cu siguranță ar fi fost invidioasă.

În dimineața zilei de 1 Decembrie am fost români adevărați și ne-am deșteptat din somnul cel de… vise plin pe la orele prânzului. După multe negocieri și dezbateri am reușit să ne facem bagajele și să pornim spre Erol (fie-i numele laudat, ca bine am mai mâncat). Am luat masa 2 în 1- mic dejun și prânz, apoi am plecat grăbiți la auto-gară. Aici, surpriză! După ce făcusem rezervare și achitasem și jumătate din sumă am aflat că nu mai sunt locuri. După cercetări minuțioase am primit câteva locuri în tot autocarul și vreo două pe jos.. că doar eram cercetași, nu?
Am ajuns acasă cu amintirea unor clipe pe care numai Alzheimerul ni le mai poate șterge, cu căldura multiplelor îmbrătișări diabetice și cu dorința de a ne întoarce la UP.
“Acolo unde e iubire
Acolo unde-i prietenie
Acolo unde e natură”

Acolo… a fost CUB


Mail multe fotografii pe pagina de facebook a Centrului Universitar București: aici
<<Articol scris de Maria Prisecaru>>

November 5, 2013

Ieșire de toamnă în Piatra Mare

2 noiembrie, ora 5 a.m., Gara de Nord, București. Forfotă mare, mulți oameni agitați, cu bagaje multe, apăsați de griji și grăbiți să prindă trenul. Spre deosebire de ei, noi eram foarte fericiţi: urma să plecăm la munte împreună cu Centrul Universitar București, cei care ne primiseră printre ei cu numai o lună în urmă.

Am urcat în tren și acolo am avut parte de prima surpriză, nu mai erau locuri. Ne-am pus bagajele într-un colț și, ca niște cercetași descurcăreți ce suntem, am găsit pe unde să ne așezăm: pe scări, pe jos, pe bagaje, cei mai norocoși găsind și câteva scaune. Am râs, am cântat, am vorbit despre filme și zeci de seriale, am mâncat, până când trenul a ajuns în Timișul de Jos. Dar, să nu uităm a doua surpriză a dimineții: „unde este Tina?”, „Tina nu s-a trezit!”, dar nu este nicio problemă, o să ne prindă din urmă, pentru că autobuzul merge mult mai repede ca trenul.

Revenind, am coborât din tren, iar după ce ne-am asigurat că suntem toți (nu ne-am mai fi permis să mai pierdem încă un om), am plecat precauți pe marginea Drumului Național 1 spre locul unde începea traseul marcat către Canionul 7 Scări. Acolo ne-am și oprit la o pensiune ca să mai bem un ceai, o cafea și să așteptăm ca autobuzul, care ne aducea „frumoasa adormită”, să ajungă la destinație.

Puțin mai târziu, CUB-ul și-a strâns toate laturile (după ce a ajuns Tina, care trecuse prin multe peripeții, dar ar fi mai bine să o lăsăm pe ea să le povestească pe acestea), și am încercat să ne facem loc prin marea de oameni care veniseră la redeschiderea canionului. Un loc superb! Cascade de zeci de metri înălțime care trec la câțiva centimetri distanță de tine în timp ce escaladezi o scara metalică, acel sentiment când te uiți în jos și simți că ai un nod în gât, dar ești uimit de frumusețea din jurul tău.

S-a terminat canionul și ne-am trezit într-o pădure pictată în tonuri calde de galben, portocaliu și ruginiu, o toamnă caldă, cu un soare plăcut, deși urcușul n-a fost chiar așa de frumos! Am urcat, am mai luat o pauză, iar am urcat...în sfârșit am ajuns și la cabană! Ceai cald...asta sună atât de bine, vrem 4, ba nu 5, 6, 7....14. Ce? Cum adică 14, nu eram 13? Se pare că nu!

De sus, de la cabana se vedea orașul Brașov, cu multitudinea lui de lumini și luminițe, iar încet, încet, au început să apară și luminițele de pe cer, pe care acum le putem și numi pentru că am avut parte de un atelier de astronomie. Am descoperit, în mijlocul toamnei, triunghiul de vară format din Deneb, Vega și Altair, constelațiile Cygnus, Lyra, Aquila și Taur cu Aldebaran și Pleiadele sale, un fragment din Orion și a lui centură, și cum perfecțiunea nu poate fi atinsă decât prin muncă, va trebui să mai participăm la multe astfel de ateliere ca să învățăm din ce în ce mai multe astre și să diferențiem sclipirea stelelor de cea a planetelor.

„Dar n-avem chitară, ce bine ar fi fost să avem una!”, probabil asta gândeam cu toții deși puțini au zis, însă norocul a fost de partea noastră, cabanierul avea una pe care a fost foarte drăguț să ne-o împrumute și am cântat până târziu în noapte...bine, să nu exagerăm, până la 11, când s-a dat stingerea și când au început pariurile pe tema „Cine o să sforăie primul, Cristi sau Mircea?”

Somnul a fost lung și odihnitor, chiar dacă unii au dormit puțin mai îngrămădiți. Am avut și oameni matinali care s-au trezit să vadă răsăritul, dar restul, restul am dormit până pe la 8. Micul dejun, bagaje, poză cu cabana, poză cu cabana și un câine mare, ba nu, doi, de fapt trei câini și la drum cu noi, ușor, ușor, că nu ne grăbim nicăieri, până pe vârf, unde am avut parte de un moment emoționant...trei eșarfe de CUB au ajuns la noi, acum eram oficial parte din familie, dar nu înainte ca fiecare dintre noi să spună ce i-a plăcut la această excursie sau ce nu i-a plăcut, după caz.

Un nou marcaj, bandă albastră, un drum mai ușor, de aici înainte doar coborâre, un lucru bun pentru mușchii noștri obosiți, dar nu așa bun pentru genunchi și glezne, care au și protestat la unii dintre noi. Am ajuns până la urmă la DN1, dar aici a apărut o mare dilema: încotro? Stânga sau dreapta, oare unde este gara? Ne-am gândit și răzgândit, am apelat la cunoștințe vechi, la gps, la rude și prieteni și am descoperit răspunsul: la dreapta.

Gara era chiar aproape și mai erau câteva ore până la sosirea trenului așa că trebuia să ne ocupăm timpul cu ceva: Jungle Speed.
A venit și trenul, o dată cu noaptea, dar de data asta am prins toți locuri, chiar dacă la o distanță considerabilă unii de ceilalți. Oboseala și o ușoară tristețe se puteau citi pe fețele noastre, ne întorceam în București, la școală, la serviciu...


Semnează, amintindu-și cu mult drag prima ieșire la munte cu noua familie,
Roxana, Vlad și Miruna, mândri nevoie mare de noile eșarfe, împreună cu Cristi, „Muzeul cercetașilor”(membru vechi și cu prestigiu)

Mai multe fotografii pe pagina de facebook a Centrului Universitar București (click aici)

August 27, 2013

Jurnalul Cercetaşului Călător

         Ȋn dimineaţa zilei de 22 August am ajuns la autogară în jurul orei 6, fiind întâmpinată de o lume mai mult sau mai puţin somnoroasă, unii încă meşterind câte ceva pe la rucsacii lor, asigurându-se că totul este în ordine şi că nu au uitat nimic (deşi am observat că aşa ceva este aproape inevitabil, oricât de bine organizat ai fi), alţii degustând cafeaua fierbinte cu înghiţituri mici. Unul din ei vine la mine şi îmi dă un pahar de sticlă cu un fel de carneţel verde înăuntru. Era jurnalul călătorului. “O călătorie se măsoara cel mai bine în prieteni şi nu in kilometri” (Tim Cahill), citat care îţi rămânea uşor întipărit în memorie odată ce deschideai jurnalul. Doar prima pagina era scrisă, celelalte trei trebuiau completate pe parcursul călătoriei. Şi totuşi încă eram nelămurită în privinţa paharului (şi probabil nu eram singura!). Ridic ochii din foaie, gata să întreb pe cineva de acest luru, când observ ca o altă persoană adusese un cofraj de ouă şi încerca sa le pună cu foarte multă grija în rucsac. Am înţeles puţin mai târziu că era vorba de nişte probe pe care trebuia să le ducem la bun sfârşit în timpul hike-ului nostru de pe Cozia, până ajungeam la Centrul Scout de la Nocrich. Dar mai multe detalii urma să primim la primul popas.

După un drum de aproximativ 4 ore în care fiecare a încercat să compenseze pentru orele de somn pierdute de dimineaţă, ne-am dat jos la Călimăneşti şi am pornit uşor-uşor în aventura ce ne aştepta cu braţele deschise. După ce am mai recrutat încă doi cercetaşi, care ne aşteptau deja prin zonă, ne-am  îndreptat cu toţii spre mănăstirea Turnu, unde urma să facem primul popas şi să ne luăm masa de prânz. Odată ce am fost gata cu masa, a venit momentul mult aşteptat: probele. Noi, pe parcursul acestui camp trebuia să învăţăm şi ce înseamnă responsabilitatea dar şi lucrul în echipă. De aceea au fost alese niste obiecte fragile (paharul şi oul), pe care noi trebuia să le ducem în siguranţă la Nocrich. Paharele deja le aveam de la plecare. Acum urmează partea interesantă. Am fost împărţiti în echipe de câte doi şi fiecărui echipă  i s-a dat câte un ou de care trebuia să aibă grijă ca şi când ar fi fost un copil. Eram, deci, ca o mică familie. Oul trebuia, desigur, personalizat, poate chiar şi “botezat”.  Fără să mai pierdem din timp, ne-am umplut fiecare sticlele cu apa rece de izvor şi am pornit din nou la drum. Drum care a fost destul de lung şi oarecum dificil mai ales pentru cei care aveau şi un cort în spate, pe lângă rucsacul deja voluminos. După alte câteva ore de urcuş aproape continuu, am fost nevoiţi să luăm încă o pauză de masă lângă mănăstirea Stânişoara pentru a ne trage sufletul şi a ne recăpăta puterile. Ȋn ciuda scurtei ploi de vară şi a albinelor de 3 ori mai mari decât cele obişnuite, ne-am bucurat de frumuseţea poieniţei în care poposisem şi, curând, aveam să fim din nou gata de urcuş. Dar nu înainte să dovedim că cercetaşii sunt pricepuţi inclusiv în acordarea primului ajutor.  O persoană dintr-un alt grup, cu care ne întâlnisem pe traseu, se accidentase la coborâre şi câţiva dintre noi s-au păstrat cu firea şi au acţionat rapid şi eficient, făcând şi fapta lor bună din acea zi. 

Vremea începuse să se înrăutăţească şi atunci când am ajuns la cabana Cozia, era frig, ploua şi vântul nu se lăsa nici el mai prejos. Unde mai pui că oboseala îşi spunea cuvântul pentru fiecare din noi. Dar toate acestea nu au fost de ajuns să ne strice buna dispoziţie şi, după ce ne-am încălzit cu o ciorbă bună, am avut o scurtă dezbatere de seară după care am mers la un somn bine-meritat. A doua zi dimineaţă la ora 7 s-a dat trezirea şi câteva exerciţii de înviorare şi două joculeţe au fost îndeajuns pentru a ne pune sângele în mişcare pentru ziua ce urma.  Am mâncat, ne-am strâns rucsacii şi am pornit din nou la drum, de data asta coborâre pe partea nordică a munţilor. Sau cel puţin aşa credeam iniţial. Drumul a fost la fel sau poate chiar mai lung decat cel din ziua precedentă dar am întâlnit unele dintre cele mai superbe peisaje care există în scumpa noastră ţărişoară. Erau momente în care uitam de oboseală, pentru că eram absorbiţi de frumuseţea priveliştilor ce ne însoţeau în această călătorie.

Cu toţii am răsuflat uşuraţi odată ajunşi în micuţa gară din Lotru, ştiind că următorul tren avea  să ne ducă în frumosul Hermannstadt, aka Sibiu. Nu prea mai avea importanţă că pierdusem deja primul tren, eram fericiţi că am terminat cu bine încă un hike şi că, CUB-ul îşi lăsase amprenta pe încă un vârf de munte. La Sibiu ne aştepta cu drag încă un cercetaş şi cu toţii ne-am urcat în autocarul ce ducea spre Nocrich, unde am fost întâmpinaţi cu voioşie de cercetaşii de la centru. Pentru ca fetele noastre ştiau deja toate să facă de mâncare, a venit rândul băieţilor să înveţe să se descurce într-o bucătărie (nu fără supraveghere, desigur) şi aveau să ne gătească pe toată durata şederii noastre la Nocrich. Cei doi au învăţat repede, au fost creativi si nu ne-au dezamăgit la nici una din mese. După o cântare tradiţională lângă focul de tabară, am pus capăt şi zilei de vineri, aşteptând cu interes provocările zilei următoare.

Ȋnviorarea de dimineaţă nu a fost privită cu la fel de mult interes, întrucât febra musculară pusese stăpânire pe majoritatea drumeţilor, dar asta nu ne-a împiedicat să ne simţim bine. Şi să ne pregătim de treabă, desigur, pentru că unul dintre motivele pentru care eram acolo era să îi ajutăm pe cercetaşii sibieni cu orice aveau ei nevoie. Şi, de data aceasta, aveau nevoie de oameni pentru a ajuta la construirea locului cu duşuri şi alţi oameni pentru demolarea băilor vechi. Ne-am împărţit în două echipe şi ne-am apucat de treabă. Am lucrat toţi preţ de câteva ore, până când bucătarii noştri în devenire au dat strigarea pentru masa de prânz. După o siestă bine-venită, am asistat la un atelier de vetre şi foc, testându-ne apoi cunoştinţele nou acumulate în încercarea de a fierbe o cană cu apă pe un foc pornit de noi. Nici o cană nu a fost rănită în urma acestui experiment. 

Vă mai amintiţi de jurnalul călătorului? Deja în momentul acesta toate erau completate şi urmau să fie puse într-o cutie din lemn, construită şi personalizată de câţiva cercetaşi pricepuţi de-ai noştri şi recitite poate la următorul camp, poate în câţiva ani. Cine ştie?  Importanţa acestor carneţele este să vedem de unde am pornit, unde ajunsesem în momentul în care ne-am scris gândurile în el şi cât de mult am evoluat, la momentul  recitirii lui. Şi, în timp ce ei se ocupau de cutie, o parte din noi s-au retras în bucătărie şi ceilalţi am ajutat la făcut gulguţe colorate pentru festivitatea de închidere. A venit şi momentul ultimei cine din acest camp unde atmosfera a fost plăcută şi liniştită. Până în momentul în care Primul Avanpost Jr., unul din ouăle care au supravieţuit hike-ului nostru, a avut parte de o moarte tragic. Se pare că the Eggslayer, vărul îndepărtat al lui Jamie Lanister, care se afla printre noi fără să fi observat până atunci, a înşfăcat oul chiar dintre persoanele care-i purtaseră de grijă până atunci şi, tupeul fiindu-i provocat, a decis să dea cu el de pământ, lăsându-i pe toţi de la masă muţi de uimire. Totuşi acesta nu l-a împiedicat pe oul nostru să fie printre câştigătorii acestei probe, dat fiind faptul că fusese adus cu bine la Nocrich.


 Ne-am strâns cu toţii în jurul mesei de piatră din grădină, împodobită de gulguţele luminoase şi am povestit, rând ce au însemnat pentru noi aceste responsabilităţi, aceste experienţe. Momentul acesta a fost urmat de un joc drăguţ de cunoaştere. Fiecăruia i s-a dat câte un balon pe care trebuia să îl personalizeze cu desene care să îl reprezinte şi să le pună la un loc cu celelate baloane. Odată ce toate baloanele desenate erau în acelaşi loc, fiecare trebuia să aleagă unul şi să îşi dea seama, după desenele de pe el, al cui poate fi. Ȋntrucât nimeni nu a rămas nedescoperit, am realizat cu toţii atunci că, în urma acestui camp am reuşit să învăţăm ceva despre cei din jurul nostru, să ne cunoaştem mai bine unii cu ceilalţi şi să devenim şi mai uniţi. Şi unul din noi urma să mai crească puţin, cercetăşeşte vorbind. După ce a dus la bun sfârşit provocarea primită, cea de a construi un avion din două bucăţi de lemn şi o sfoară, legat cu eşarfa la ochi, cercetaşul nostru şi-a depus promisiunea şi si-a primit eşarfa mov, intrând şi el în rândul seniorilor. Organizatorii au înmânat apoi tuturor câte o diplomă de participare şi câte un badge cu Primul Avanpost şi am rămas apoi în jurul focului, împreună cu câte o cană de vin fiert, două chitări, câteva caiete de cântece şi multă voie bună până după ora 3.


Duminică dimineaţa, după micul dejun, ne aştepta o curăţenie generală, aşa cum se cuvenea după cele aproximativ două zile petrecute la Nocrich. Nici unul din noi nu îşi prea dorea să plece şi aproape că ni s-a îndeplinit dorinţa, fiind cât pe-aci să pierdem autocarul care ducea spre Sibiu. Ne-am luat cu greu la revedere de la acest loc frumos, cu siguranţa că nu va fi ultima oară când aveam să ajungem aici. Cum la Sibiu aveam câteva ore libere până ajungea autocarul nostru spre Bucureşti, am profitat de această ocazie să bem un suc la o terasa din centrul vechi ca mai apoi să luăm şi noi parte la Festivalul Medieval, care avea loc nu foarte departe. Pretutindeni erau oameni îmbrăcaţi în costume de epocă, oameni care jonglau, cavaleri, domniţe, fierari care se jucau cu metal, modelându-l în forme felurite, era chiar şi un concert de muzică medievală. Am fost abordaţi de un mim care se pare că nu era străin de cercetaşi. S-a uitat la noi, ne-a studiat, ne-a salutat cercetăşeşte şi apoi şi-a văzut de drum. Am plecat şi din oraşul Sibiu cu alte  amintiri plăcute. Am urcat în autocar oarecum trişti pentru că trebuia să ne întoarcem acasă, pentru că aceste patru zile au trecut mult prea repede pe lângă noi şi, totuşi, am plecat mulţumiţi că am reuşit să trăim nişte experienţe inedite, alături de nişte oameni deosebiţi şi să ne întoarcem cu lucruri nou-învăţate şi, mai important, cu prieteni noi. 


<<Articol scris de Ruxandra Vorotneac>>
Mai multe fotografii din campul centrului local găsiți aici