Cu mic cu mare ne-am strâns într-o duminică, mai exact pe data de 6 aprilie, îmbrăcați în uniformă ca niște adevărați cercetași și plini de entuziasm, la Adunarea Generală a Centrului Universitar București.
Deși sunt convinsă că mulți dintre cei care citesc știu deja ce presupune, ar trebui să le oferim celor mai noi în ale cercetășiei, cât și celor care nu sunt membri cercetași, câteva informații. Adunarea Generală(AG) are loc o dată pe an, la ea participă toți membrii centrului local, iar drept de vot au cei care au împlinit 16 ani și au promisiunea depusă. Votul este democratic, valoarea unui vot fiind aceeași indiferent de statutul membrului în centrul local, fie el explorator, senior sau lider.
Acum, dacă am hotărât cum stă treaba cu organizarea, să trecem la AG-ul nostru propriu zis. Nu ne-am strâns noi chiar dis de dimineață, pentru că era duminică, iar un membru odihnit gândește mai bine și votează cu simț de răspundere, iar fusul orar al celor care sunt alături de noi de la mii de kilometri, ne-ar fi încurcat puțin de dimineață. Am avut pe ordinea de zi raportul consiliului, raportul cenzorului, planuri de viitor, stabilirea datei campului de centru local din vară și multe altele. Desigur că n-am fost mereu de acord unii cu ceilalți, dar am dezbătut probleme și am propus soluții.
Am încheiat cu o poză de grup, specifică nouă, dar puțin mai formală de data aceasta, fiind o întâlnire importantă.
April 7, 2014
March 2, 2014
Drumul fermecat spre meleagurile Craiului
Dar, hehe...ce ştiau ei, drumul spre acele părţi e lung şi
anevoios, mai ales când ai de a face cu CFR-ul. Şi măcar de-ar fi fost asta
singura înfruntare a eroilor noştri, dar nimic nu e atât de simplu.
Nu, haideţi să vă zic, povestea începe mult mai devreme,
înainte să iasă prima geană de lumină, când eroii noştri ar fi vrut a se pregăti
de drum. Mare necaz însă, căci Moş Ene îşi trimisese balaurii să-i păzească, nu
care cumva să plece de la el. Câţiva viteji l-au păcălit pe moşneag stând treji
toată noaptea, restul însă au dus lupte grozave pentru a-i înfrânge.
Scuturându-se apoi de ultimele picături din licoarea
somnului, îşi luară echipamentele fermecate şi porniră astfel la drum, care mai
de care din colţuri depărtate ale capitalei, străbătând codri de beton pentru a
ajunge la casa nordică a CFR-ului.
Unul câte unul apărură în faţa hanului conaşului Donald,
mulţumiţi să-şi vadă prietenii.Curând însă, veselia lor se destrămă când realizară că 4 inşi lipsesc, printre care şi conducătoarea lor, purtătoarea
hârtiilor ce le-ar fi îngăduit accesul pe carele CFR. Timpul se scurgea rapid
iar agitaţia creştea în timp ce lumea din jur se pregătea de plecare.Oare ce o
fi cu ei? Oare i-o fi prins Ene? Oare s-au rătăcit prin codru? Dintr-o
dată, ce să vezi? Din depărtări, venind în grabă cu răsuflarea tăiată, uite doi
dintre cei lipsă! Şi mare le fu bucuria căci unul era chiar conducătoarea lor.
Aşa se face ca urcară toţi 12 în car. Înghesuiţi în spatele carului observară
cum se apropie în grabă încă unul dintre rătăciţi. În uralele şi
încurajările lor, acesta din urmă se aruncă în car, chiar cu o clipă
înainte de plecare. Cei 13 viteji porniră astfel fericiţi că sunt
împreună...toţi mai puţin unul. Acesta din urmă a dus cea mai crâncenă luptă cu
cel mai mare dintre balaurii lui Ene, si aşa se face că a ajuns cu greu. Sosit
în final la punctul de întâlnire, el invocă spiritul CFR-ului şi-i ceru povaţă
cum sa-şi prindă mai repede din urmă prietenii.
Acum, poate voi ştiţi ori poate nu, eu vă zic însă oricum,
că spiritul ăsta nu-i dintre cele mai bune. Are toane, un temperament prost şi
nu se dă în lături de la un profit, fie şi unul mărunţel. Aşa se face că
spiritul îi oferi omului o cursă pe unul dintre carele trase de hidre tinerele,
care l-ar purta la destinatie repede ca vântul, totul pentru mica sumă de
jumătate din toţi galbenii pe care îi are asupra lui. Cei doi căzură la
înţelegere iar eroul nostru, uşurat de bani dar fericit se urcă în car.
Într-adevăr hidra zbură ca vântul şi cât ai zice peşte ajunse pe meleagurile
Predealului unde se alătură prietenilor săi din celălalt car. Apoi,
iavaş-iavaş carul cu toţi 14 se îndreptă spre plaiurile Zărneştilor.
Iată-i deci, ajunşi la picioru’ muntelui după juma’ de zi
de călătorie. Sporovăind, cu multă voie bună şi chef de viaţă, au pornit spre
crestele înceţoşate ale Craiului.
Văzându-i curajoşi şi hotărâţi în a-şi urma calea,
Spiritului Pădurii şi Spiritului Zăpezii le-a picat drag de grupul de
aventurieri, aşa că au luat formă pământeană şi au plecat să-i însoţească.
Eroii n-au ştiut nicicând că au asemenea companioni de drum, dar tare s-au
bucurat de căţelul mic, brun şi săltăreţ care lătra la fiecare maşină. În
aceeaşi măsură au admirat și cățelușa albă, pufoasă şi elegantă care îi însoţea
în pas sprinten. Cei doi şi-au asumat roluri de călăuze şi s-au dus în faţa
grupului pentru a le arăta poteca. La urma urmei, or fi potecile marcate dar nu
poţi fi nicicând sigur dacă unul din copacii marcaţi nu a fost de fapt vreun
Ent trecător.
Făcură câteva popasuri scurte, mai întâi la fântâna
părintelui Botorog ca să-şi potolească setea şi apoi pe drum pentru a-şi potoli
foamea ori a se odihni, dar de altfel drumul fu liniştit. Spiritele se opreau
mereu cu ei şi alergau vesele în cercuri în jurul lor. La ieşirea din pădure în Poiana
Zănoaga, Spiritul Pădurii consideră că şi-a îndeplinit partea sa şi îi lăsă pe
drumeţii entuziaşti în grija Spiritului Zăpezii pentru restul drumului.
Eh, de aici, drumul e în mare parte parcurs. Mai o
înfruntare scurtă cu Craii Vântului când traversau poiana,
dar ajunseră repede la adăpostul potecii acoperite de brazi, şi puţin timp
mai târziu la Cabana Curmăturii unde aveau să înnopteze.
Se cade aici să fac o pauză pentru
lămuriri. Vorbesc de acea cabană construită de meşteri saşi în vremuri de mult
apuse unde se spune că urşii se alungau cu mătura. Hehe, mare hoinar a fost cel
care v-a spus cea poveste cu mătura căci, dacă întrebaţi, veţi afla că urşii
aici se alungă cu sunet de drujbă! Asta însă e o poveste pentru altă ocazie.
Tot aici se pare ca eroii se întâlniră
cu încă doi prieteni din aceeaşi tagmă şi uite aşa s-a pus de o masă mare cu
bucate care mai de care, cărate cu multă trudă de fiecare de pe acasă. S-a pus
apoi şi de jocuri şi chiar şi de o cântare . Aţi auzit voi de Imnul CCL-ului de
la CUB? N-aveţi habar cât e de neaoş! Ia uitaţi, vă arăt versurile,
ziceţi voi de nu-i aşa:
Sâmbătă de dimineaţă am plecat la drum
Şi ne-am întâlnit cu toţii într-un spirit bun,
Aventura ne aşteaptă timpul e acum...
CCL-ul să ne-ajute sănătate şi virtute,
Adi încă n-a uitat
Că înc-avem 5 lei de dat.
Miha fără diabet
Ne conduce sigur şi drept,
GMK ne găzduieşte,
Şi în general mai şi lipseşte
Diana şi cu Raluca
Ne rezolvă cu imaginea
CCL-ul să ne-ajute sănătate şi virtute.
Frumos nu credeţi? După compunerea şi intonarea
cântecului, cei trei care s-au ocupat de el, au avut onoarea, într-o frumoasă
ceremonie, să intre în rândul purtătorilor de eşarfe mov.
Mult mai târziu s-au dus cu toţii la
culcare. Cine credeţi că a dormit la uşa lor? Spiritul Zăpezii desigur! Şi cum
nu i se zice Spiritul Zăpezii degeaba, a doua zi, când eroii noştri făceau ochi,
o pătură albă, fină, fusese întinsă peste împrejurimi. Spiritul zburda în largul
lui iar lumea se trezi rând pe rând pentru a se bucura de fulgii trecători.
Puseră de-o masă bună şi apoi îşi pregătiră bagajele. Când
să plece însă, câinele alb nu era nicăieri de găsit. Cineva le zise că-l văzuse coborând cu un alt grup. Puţin trişti de pierderea amicului lor, dar totuşi
plini de viaţă, grupul porni să coboare pe o altă potecă. Nici nu ştiau ei ca
Spiritul Zăpezii vorbise cu Spiritul Florilor ca să-i conducă până jos. Acesta
din urmă le pavă drumul cu brânduşe și ghiocei şi se ţinu după ei în taină prin
pădure şi chei până îi văzu ajunşi înapoi pe plaiurile Zărneştilor.
În final, au ajuns iar toți, obosiţi dar veseli, la casa
CFR-ului pentru a apuca un nou car spre casele lor.
Şi vă zic eu sigur că au ajuns toți înapoi în Codrii de
Beton ai Capitalei. Dar acesta nu e un sfârșit trist, căci ei au rămas toţi la
fel de voioşi, de curajoşi şi de prieteni şi sunt gata oricând pentru o nouă
aventură!
Iar eu? Eu am încălecat pe o şa şi m-am dus la casa mea!
<<Articol scris de Ștefania Sahanschi>>
Găsiți mai multe ilustrații ale basmului cubist pe pagina de Facebook a Centrului Universitar București (click aici)
December 4, 2013
Festivalul Naţional Unitate şi Prietenie, ediţia a 16-a
În dimineața zilei de 28 noiembrie 2013, un CUB fără vreo trei laturi se
îndrepta somnoros dar și nerăbdător spre autocarul care avea sa ne ducă la Alba
Iulia. Regulile erau foarte stricte și scrise cu litere de o șchioapă: nu aveam
voie să mâncăm, să mestecăm gumă și nici să vorbim prea tare, așadar, din
această cauză, în majoritatea timpului am dormit.
Ajunși in Alba Iulia, orașul ne-a întâmpinat cu răceala caracteristică
anotimpului dar cu căldura miilor de amintiri. Cu rucsacii în spinare, ținând
cubul cu schimbul, am plecat spre Colegiul Horea Cloșca și Crișan a cărui sală
de sport ne-a găzduit pe parcursul întregului camp.
Și cum cine se scoală de dimineață… nu găsește pe nimeni cunoscut, am fost
primii cercetași seniori care am ajuns. Am înghețat în sala goală, dar am avut și
plăcerea de a-i vedea pe toți cei care vin. Îmbrățișări și strigăte, zâmbete și
bucurie, toate ne-au învăluit odată ce am reîntâlnit prieteni vechi, oameni
dragi și nu numai, o mulțime diversă și veselă de cercetași.
Seara am plecat cu toții spre cetate pentru deschiderea oficială a Festivalului
Național Unitate și Prietenie, ediția a 16-a. Comparându-l cu frigul care ne
înconjura acum, temperatura amiezii care ne-a întâmpinat putea fi considerată
căldură, dar ce mai conta dacă steagurile centrelor locale erau mai frumos
animate în vânt?! Am cântat imnul UP-ului, ne-am jucat și am strigat din tot
sufletul “Latură la a 3-a” când numele
centrului nostru a fost strigat de organizatori și apoi am plecat încetișor
spre sală.
Prima noapte a fost una friguroasă și la propriu și la figurat! Din cauza
faptului că nu sosiseră toți cercetașii, căldura din sală nu a fost prea mare,
iar atmosfera nu a fost completă. Dimineață ni s-au alăturat și celelate laturi
ale CUB-ului, cei mai conștiincioși dintre noi, care s-au chinuit cu parțiale, cursuri
și serviciu.
Vineri am fost HaiHui prin Alba Iulia. Împărțiți în patrule mixte, cu
harta-n mâinile degerate, am pornit spre rezolvarea provocărilor: am colindat
cetatea-n lung și-n lat pentru a afla mai multe despre istoria acesteia, toată
dimineața. După-amiaza a fost rezervată întoarcerii la spiritul ludic. Fie ca
am dansat sau am jucat gașca, am cântat (fals) sau am făcut nod la eșarfă, buna
dispoziție nu a lipsit.
Seara ne-a adus Târgul Centrelor Locale unde fiecare centru a trebui să-și
prezinte actitățile din anul 2013, planurile de viitor și orice altceva
reprezentativ. Noi ne-am gândit să împărțim cuburi intens colorate celor
interesați. Ca bonus, a fost împărtășită și modalitatea de construcție a lor.
Am avut și baloane pe care erau scrise: replici din campuri, proiecte de viitor
sau citate memorabile ale clasicilor din CUB, toate purtate de mascota noastră
prietenoasă, Balonozaurus Cubis. Ne-am plimbat pe la celelalte centre locale,
am mâncat tot ce ne-au oferit, am luat tot ceea ce era gratis și bine înțeles
am aflat povești și proiecte de viitor. După ce târgul s-a sfârșit, am avut
parte de un moment special, un nou membru a fost primit oficial sub latura
protectoare a CUB-ului, primind
Programul de seară a inclus multe corzi rupte de chitară și cântece din toți
plămânii cercetașilor sănătoși. Cănile cu ceai și cafea aburinde ne-au încălzit
după tot frigul de peste zi, iar atmosfera a fost una de unitate și prietenie.
Ziua de sâmbătă a adus cu ea ateliere. Fie că a fost vorba despre “Aventură
fără risc”, “Debate”, “Echipa clădire” sau excursii fiecare cub-ist a
experimentat diferit această zi a UP-ului, o zi în care am învățat lucruri noi
și am atașat o nouă filă în istoria dezvoltării noastre ca cercetași, dar mai
ales ca persoane.
Seara ne-am pus căciulițe și fulare tricolore și am plecat din nou spre cetate.
De data aceasta aveam să desenăm o inimă din oameni și torțe, o inimă
tricoloră. Problemele nu au încetat să apară: fie că flacăra era prea mov în
loc să fie roșie, fie că era prea mică sau că fitilul ardea prea repede. Dar ce
mai conta când, înghețați cum eram, puteam fi admirați de o mulțime de alba
iulieni și de un OZN care ne făcea poze?! Am făcut un tur cu torțele și ne-am
luat răms bun de la cetate. Seara, de asemenea am avut parte de cântec și de
voie bună, de acestă dată asigurate de cercetașii CUB-ului: Adi la chitara și
voce, Cristi la voce și animație. Atmosfera a fost una incendiară (…chiar dacă
în sală nu era prea cald). Miley Cyrus cu siguranță ar fi fost invidioasă.
În dimineața zilei de 1 Decembrie am fost români adevărați și ne-am deșteptat
din somnul cel de… vise plin pe la orele prânzului. După multe negocieri și
dezbateri am reușit să ne facem bagajele și să pornim spre Erol (fie-i numele
laudat, ca bine am mai mâncat). Am luat masa 2 în 1- mic dejun și prânz, apoi
am plecat grăbiți la auto-gară. Aici, surpriză! După ce făcusem rezervare și
achitasem și jumătate din sumă am aflat că nu mai sunt locuri. După cercetări minuțioase
am primit câteva locuri în tot autocarul și vreo două pe jos.. că doar eram
cercetași, nu?
Am ajuns acasă cu amintirea unor clipe pe care numai Alzheimerul ni le mai
poate șterge, cu căldura multiplelor îmbrătișări diabetice și cu dorința de a
ne întoarce la UP.
“Acolo unde e iubire
Acolo unde-i prietenie
Acolo unde e natură”
Acolo… a fost CUB
Mail multe fotografii pe pagina de facebook a Centrului Universitar București: aici
<<Articol scris de Maria Prisecaru>>
November 5, 2013
Ieșire de toamnă în Piatra Mare
2 noiembrie, ora 5 a.m., Gara de Nord, București. Forfotă mare, mulți oameni agitați, cu bagaje multe, apăsați de griji și grăbiți să prindă trenul. Spre deosebire de ei, noi eram foarte fericiţi: urma să plecăm la munte împreună cu Centrul Universitar București, cei care ne primiseră printre ei cu numai o lună în urmă.
Am urcat în tren și acolo am avut parte de prima surpriză, nu mai erau locuri. Ne-am pus bagajele într-un colț și, ca niște cercetași descurcăreți ce suntem, am găsit pe unde să ne așezăm: pe scări, pe jos, pe bagaje, cei mai norocoși găsind și câteva scaune. Am râs, am cântat, am vorbit despre filme și zeci de seriale, am mâncat, până când trenul a ajuns în Timișul de Jos. Dar, să nu uităm a doua surpriză a dimineții: „unde este Tina?”, „Tina nu s-a trezit!”, dar nu este nicio problemă, o să ne prindă din urmă, pentru că autobuzul merge mult mai repede ca trenul.
Revenind, am coborât din tren, iar după ce ne-am asigurat că suntem toți (nu ne-am mai fi permis să mai pierdem încă un om), am plecat precauți pe marginea Drumului Național 1 spre locul unde începea traseul marcat către Canionul 7 Scări. Acolo ne-am și oprit la o pensiune ca să mai bem un ceai, o cafea și să așteptăm ca autobuzul, care ne aducea „frumoasa adormită”, să ajungă la destinație.
Puțin mai târziu, CUB-ul și-a strâns toate laturile (după ce a ajuns Tina, care trecuse prin multe peripeții, dar ar fi mai bine să o lăsăm pe ea să le povestească pe acestea), și am încercat să ne facem loc prin marea de oameni care veniseră la redeschiderea canionului. Un loc superb! Cascade de zeci de metri înălțime care trec la
câțiva centimetri distanță de tine în timp ce escaladezi o scara metalică, acel sentiment când te uiți în jos și simți că ai un nod în gât, dar ești uimit de frumusețea din jurul tău.
S-a terminat canionul și ne-am trezit într-o pădure pictată în tonuri calde de galben, portocaliu și ruginiu, o toamnă caldă, cu un soare plăcut, deși urcușul n-a fost chiar așa de frumos! Am urcat, am mai luat o pauză, iar am urcat...în sfârșit am ajuns și la cabană! Ceai cald...asta sună atât de bine, vrem 4, ba nu 5, 6, 7....14. Ce? Cum adică 14, nu eram 13? Se pare că nu!
De sus, de la cabana se vedea orașul Brașov, cu multitudinea lui de lumini și luminițe, iar încet, încet, au început să apară și luminițele de pe cer, pe care acum le putem și numi pentru că am avut parte de un atelier de astronomie. Am descoperit, în mijlocul toamnei, triunghiul de vară format din Deneb, Vega și Altair, constelațiile Cygnus, Lyra, Aquila și Taur cu Aldebaran și Pleiadele sale, un fragment din Orion și a lui centură, și cum perfecțiunea nu poate fi atinsă decât prin muncă, va trebui să mai participăm la multe astfel de ateliere ca să învățăm din ce în ce mai multe astre și să diferențiem sclipirea stelelor de cea a planetelor.
„Dar n-avem chitară, ce bine ar fi fost să avem una!”, probabil asta gândeam cu toții deși puțini au zis, însă norocul a fost de partea noastră, cabanierul avea una pe care a fost foarte drăguț să ne-o împrumute și am cântat până târziu în noapte...bine, să nu exagerăm, până la 11, când s-a dat stingerea și când au început pariurile pe tema „Cine o să sforăie primul, Cristi sau Mircea?”
Somnul a fost lung și odihnitor, chiar dacă unii au dormit puțin mai îngrămădiți. Am avut și oameni matinali care s-au trezit să vadă răsăritul, dar restul, restul am dormit până pe la 8. Micul dejun, bagaje, poză cu cabana, poză cu cabana și un câine mare, ba nu, doi, de fapt trei câini și la drum cu noi, ușor, ușor, că nu ne grăbim nicăieri, până pe vârf, unde am avut parte de un moment emoționant...trei eșarfe de CUB au ajuns la noi, acum eram oficial parte din familie, dar nu înainte ca fiecare dintre noi să spună ce i-a plăcut la această excursie sau ce nu i-a plăcut, după caz.

Un nou marcaj, bandă albastră, un drum mai ușor, de aici înainte doar coborâre, un lucru bun pentru mușchii noștri obosiți, dar nu așa bun pentru genunchi și glezne, care au și protestat la unii dintre noi. Am ajuns până la urmă la DN1, dar aici a apărut o mare dilema: încotro? Stânga sau dreapta, oare unde este gara? Ne-am gândit și răzgândit, am apelat la cunoștințe vechi, la gps, la rude și prieteni și am descoperit răspunsul: la dreapta.
Gara era chiar aproape și mai erau câteva ore până la sosirea trenului așa că trebuia să ne ocupăm timpul cu ceva: Jungle Speed.
A venit și trenul, o dată cu noaptea, dar de data asta am prins toți locuri, chiar dacă la o distanță considerabilă unii de ceilalți. Oboseala și o ușoară tristețe se puteau citi pe fețele noastre, ne întorceam în București, la școală, la serviciu...
Semnează, amintindu-și cu mult drag prima ieșire la munte cu noua familie,
Roxana, Vlad și Miruna, mândri nevoie mare de noile eșarfe, împreună cu Cristi, „Muzeul cercetașilor”(membru vechi și cu prestigiu)
Mai multe fotografii pe pagina de facebook a Centrului Universitar București (click aici)
Am urcat în tren și acolo am avut parte de prima surpriză, nu mai erau locuri. Ne-am pus bagajele într-un colț și, ca niște cercetași descurcăreți ce suntem, am găsit pe unde să ne așezăm: pe scări, pe jos, pe bagaje, cei mai norocoși găsind și câteva scaune. Am râs, am cântat, am vorbit despre filme și zeci de seriale, am mâncat, până când trenul a ajuns în Timișul de Jos. Dar, să nu uităm a doua surpriză a dimineții: „unde este Tina?”, „Tina nu s-a trezit!”, dar nu este nicio problemă, o să ne prindă din urmă, pentru că autobuzul merge mult mai repede ca trenul.
Revenind, am coborât din tren, iar după ce ne-am asigurat că suntem toți (nu ne-am mai fi permis să mai pierdem încă un om), am plecat precauți pe marginea Drumului Național 1 spre locul unde începea traseul marcat către Canionul 7 Scări. Acolo ne-am și oprit la o pensiune ca să mai bem un ceai, o cafea și să așteptăm ca autobuzul, care ne aducea „frumoasa adormită”, să ajungă la destinație.
Puțin mai târziu, CUB-ul și-a strâns toate laturile (după ce a ajuns Tina, care trecuse prin multe peripeții, dar ar fi mai bine să o lăsăm pe ea să le povestească pe acestea), și am încercat să ne facem loc prin marea de oameni care veniseră la redeschiderea canionului. Un loc superb! Cascade de zeci de metri înălțime care trec la
câțiva centimetri distanță de tine în timp ce escaladezi o scara metalică, acel sentiment când te uiți în jos și simți că ai un nod în gât, dar ești uimit de frumusețea din jurul tău.S-a terminat canionul și ne-am trezit într-o pădure pictată în tonuri calde de galben, portocaliu și ruginiu, o toamnă caldă, cu un soare plăcut, deși urcușul n-a fost chiar așa de frumos! Am urcat, am mai luat o pauză, iar am urcat...în sfârșit am ajuns și la cabană! Ceai cald...asta sună atât de bine, vrem 4, ba nu 5, 6, 7....14. Ce? Cum adică 14, nu eram 13? Se pare că nu!
De sus, de la cabana se vedea orașul Brașov, cu multitudinea lui de lumini și luminițe, iar încet, încet, au început să apară și luminițele de pe cer, pe care acum le putem și numi pentru că am avut parte de un atelier de astronomie. Am descoperit, în mijlocul toamnei, triunghiul de vară format din Deneb, Vega și Altair, constelațiile Cygnus, Lyra, Aquila și Taur cu Aldebaran și Pleiadele sale, un fragment din Orion și a lui centură, și cum perfecțiunea nu poate fi atinsă decât prin muncă, va trebui să mai participăm la multe astfel de ateliere ca să învățăm din ce în ce mai multe astre și să diferențiem sclipirea stelelor de cea a planetelor.
„Dar n-avem chitară, ce bine ar fi fost să avem una!”, probabil asta gândeam cu toții deși puțini au zis, însă norocul a fost de partea noastră, cabanierul avea una pe care a fost foarte drăguț să ne-o împrumute și am cântat până târziu în noapte...bine, să nu exagerăm, până la 11, când s-a dat stingerea și când au început pariurile pe tema „Cine o să sforăie primul, Cristi sau Mircea?”Somnul a fost lung și odihnitor, chiar dacă unii au dormit puțin mai îngrămădiți. Am avut și oameni matinali care s-au trezit să vadă răsăritul, dar restul, restul am dormit până pe la 8. Micul dejun, bagaje, poză cu cabana, poză cu cabana și un câine mare, ba nu, doi, de fapt trei câini și la drum cu noi, ușor, ușor, că nu ne grăbim nicăieri, până pe vârf, unde am avut parte de un moment emoționant...trei eșarfe de CUB au ajuns la noi, acum eram oficial parte din familie, dar nu înainte ca fiecare dintre noi să spună ce i-a plăcut la această excursie sau ce nu i-a plăcut, după caz.

Un nou marcaj, bandă albastră, un drum mai ușor, de aici înainte doar coborâre, un lucru bun pentru mușchii noștri obosiți, dar nu așa bun pentru genunchi și glezne, care au și protestat la unii dintre noi. Am ajuns până la urmă la DN1, dar aici a apărut o mare dilema: încotro? Stânga sau dreapta, oare unde este gara? Ne-am gândit și răzgândit, am apelat la cunoștințe vechi, la gps, la rude și prieteni și am descoperit răspunsul: la dreapta.
Gara era chiar aproape și mai erau câteva ore până la sosirea trenului așa că trebuia să ne ocupăm timpul cu ceva: Jungle Speed.
A venit și trenul, o dată cu noaptea, dar de data asta am prins toți locuri, chiar dacă la o distanță considerabilă unii de ceilalți. Oboseala și o ușoară tristețe se puteau citi pe fețele noastre, ne întorceam în București, la școală, la serviciu...
Semnează, amintindu-și cu mult drag prima ieșire la munte cu noua familie,
Roxana, Vlad și Miruna, mândri nevoie mare de noile eșarfe, împreună cu Cristi, „Muzeul cercetașilor”(membru vechi și cu prestigiu)
Mai multe fotografii pe pagina de facebook a Centrului Universitar București (click aici)
August 27, 2013
Jurnalul Cercetaşului Călător
Ȋn dimineaţa zilei de 22 August am ajuns
la autogară în jurul orei 6, fiind întâmpinată de o lume mai mult sau mai puţin
somnoroasă, unii încă meşterind câte ceva pe la rucsacii lor, asigurându-se că
totul este în ordine şi că nu au uitat nimic (deşi am observat că aşa ceva este
aproape inevitabil, oricât de bine organizat ai fi), alţii degustând cafeaua
fierbinte cu înghiţituri mici. Unul din ei vine la mine şi îmi dă un pahar de
sticlă cu un fel de carneţel verde înăuntru. Era jurnalul călătorului. “O
călătorie se măsoara cel mai bine în prieteni şi nu in kilometri” (Tim Cahill),
citat care îţi rămânea uşor întipărit în memorie odată ce deschideai jurnalul.
Doar prima pagina era scrisă, celelalte trei trebuiau completate pe parcursul
călătoriei. Şi totuşi încă eram nelămurită în privinţa paharului (şi probabil
nu eram singura!). Ridic ochii din foaie, gata să întreb pe cineva de acest
luru, când observ ca o altă persoană adusese un cofraj de ouă şi încerca sa le
pună cu foarte multă grija în rucsac. Am înţeles puţin mai târziu că era vorba
de nişte probe pe care trebuia să le ducem la bun sfârşit în timpul hike-ului
nostru de pe Cozia, până ajungeam la Centrul Scout de la Nocrich. Dar mai multe detalii urma să primim la primul popas.
După un drum de
aproximativ 4 ore în care fiecare a încercat să compenseze pentru orele de somn
pierdute de dimineaţă, ne-am dat jos la Călimăneşti şi am pornit uşor-uşor în
aventura ce ne aştepta cu braţele deschise. După ce am mai recrutat încă doi
cercetaşi, care ne aşteptau deja prin zonă, ne-am îndreptat cu toţii spre mănăstirea Turnu,
unde urma să facem primul popas şi să ne luăm masa de prânz. Odată
ce am fost gata cu masa, a venit momentul mult aşteptat: probele. Noi, pe
parcursul acestui camp trebuia să învăţăm şi ce înseamnă responsabilitatea dar
şi lucrul în echipă. De aceea au fost alese niste obiecte fragile (paharul şi
oul), pe care noi trebuia să le ducem în siguranţă la Nocrich. Paharele deja le
aveam de la plecare. Acum urmează partea interesantă. Am fost împărţiti în
echipe de câte doi şi fiecărui echipă i
s-a dat câte un ou de care trebuia să aibă grijă ca şi când ar fi fost un
copil. Eram, deci, ca o mică familie. Oul trebuia, desigur, personalizat, poate
chiar şi “botezat”. Fără să mai pierdem
din timp, ne-am umplut fiecare sticlele cu apa rece de izvor şi am pornit din
nou la drum. Drum care a fost destul de lung şi oarecum dificil mai ales pentru
cei care aveau şi un cort în spate, pe lângă rucsacul deja voluminos. După alte
câteva ore de urcuş aproape continuu, am fost nevoiţi să luăm încă o pauză de
masă lângă mănăstirea Stânişoara pentru a ne trage sufletul şi a ne recăpăta
puterile. Ȋn ciuda scurtei ploi de vară şi a albinelor de 3 ori mai mari decât
cele obişnuite, ne-am bucurat de frumuseţea poieniţei în care poposisem şi,
curând, aveam să fim din nou gata de urcuş. Dar nu înainte să dovedim că
cercetaşii sunt pricepuţi inclusiv în acordarea primului ajutor. O persoană dintr-un alt grup, cu care ne
întâlnisem pe traseu, se accidentase la coborâre şi câţiva dintre noi s-au
păstrat cu firea şi au acţionat rapid şi eficient, făcând şi fapta lor bună din
acea zi.
Vremea începuse să se înrăutăţească şi atunci când am ajuns la cabana
Cozia, era frig, ploua şi vântul nu se lăsa nici el mai prejos. Unde mai pui că
oboseala îşi spunea cuvântul pentru fiecare din noi. Dar toate acestea nu au
fost de ajuns să ne strice buna dispoziţie şi, după ce ne-am încălzit cu o
ciorbă bună, am avut o scurtă dezbatere de seară după care am mers la un somn
bine-meritat. A doua zi dimineaţă la ora 7 s-a dat trezirea şi câteva exerciţii
de înviorare şi două joculeţe au fost îndeajuns pentru a ne pune sângele în
mişcare pentru ziua ce urma. Am mâncat,
ne-am strâns rucsacii şi am pornit din nou la drum, de data asta coborâre pe
partea nordică a munţilor. Sau cel puţin aşa credeam iniţial. Drumul a fost la
fel sau poate chiar mai lung decat cel din ziua precedentă dar am întâlnit
unele dintre cele mai superbe peisaje care există în scumpa noastră ţărişoară.
Erau momente în care uitam de oboseală, pentru că eram absorbiţi de frumuseţea
priveliştilor ce ne însoţeau în această călătorie.
Cu toţii am răsuflat uşuraţi odată
ajunşi în micuţa gară din Lotru, ştiind că următorul tren avea să ne ducă în frumosul Hermannstadt, aka
Sibiu. Nu prea mai avea importanţă că pierdusem deja primul tren, eram fericiţi
că am terminat cu bine încă un hike şi că, CUB-ul îşi lăsase amprenta pe încă
un vârf de munte. La Sibiu ne aştepta cu drag încă un cercetaş şi cu toţii
ne-am urcat în autocarul ce ducea spre Nocrich, unde am fost întâmpinaţi cu
voioşie de cercetaşii de la centru. Pentru ca fetele noastre ştiau deja toate
să facă de mâncare, a venit rândul băieţilor să înveţe să se descurce într-o
bucătărie (nu fără supraveghere, desigur) şi aveau să ne gătească pe toată
durata şederii noastre la Nocrich. Cei
doi au învăţat repede, au fost creativi si nu ne-au dezamăgit la nici una din
mese. După o cântare tradiţională lângă focul de tabară, am pus capăt şi zilei
de vineri, aşteptând cu interes provocările zilei următoare.
Ȋnviorarea de dimineaţă nu a fost
privită cu la fel de mult interes, întrucât febra musculară pusese stăpânire pe
majoritatea drumeţilor, dar asta nu ne-a împiedicat să ne simţim bine. Şi să ne
pregătim de treabă, desigur, pentru că unul dintre motivele pentru care eram
acolo era să îi ajutăm pe cercetaşii sibieni cu orice aveau ei nevoie. Şi, de
data aceasta, aveau nevoie de oameni pentru a ajuta la construirea locului cu
duşuri şi alţi oameni pentru demolarea băilor vechi. Ne-am împărţit în două
echipe şi ne-am apucat de treabă. Am lucrat toţi preţ de câteva ore, până când
bucătarii noştri în devenire au dat strigarea pentru masa de prânz. După o
siestă bine-venită, am asistat la un atelier de vetre şi foc, testându-ne apoi
cunoştinţele nou acumulate în încercarea de a fierbe o cană cu apă pe un foc
pornit de noi. Nici o cană nu a fost rănită în urma acestui experiment.
Vă mai amintiţi
de jurnalul călătorului? Deja în momentul acesta toate erau completate şi urmau
să fie puse într-o cutie din lemn, construită şi personalizată de câţiva
cercetaşi pricepuţi de-ai noştri şi recitite poate la următorul camp, poate în
câţiva ani. Cine ştie? Importanţa
acestor carneţele este să vedem de unde am pornit, unde ajunsesem în momentul
în care ne-am scris gândurile în el şi cât de mult am evoluat, la momentul recitirii lui. Şi, în timp ce ei se ocupau de
cutie, o parte din noi s-au retras în bucătărie şi ceilalţi am ajutat la făcut
gulguţe colorate pentru festivitatea de închidere. A venit şi momentul ultimei
cine din acest camp unde atmosfera a fost plăcută şi liniştită. Până în
momentul în care Primul Avanpost Jr., unul din ouăle care au supravieţuit
hike-ului nostru, a avut parte de o moarte tragic. Se pare că the Eggslayer,
vărul îndepărtat al lui Jamie Lanister, care se afla printre noi fără să fi
observat până atunci, a înşfăcat oul chiar dintre persoanele care-i purtaseră
de grijă până atunci şi, tupeul fiindu-i provocat, a decis să dea cu el de
pământ, lăsându-i pe toţi de la masă muţi de uimire. Totuşi acesta nu l-a
împiedicat pe oul nostru să fie printre câştigătorii acestei probe, dat fiind
faptul că fusese adus cu bine la Nocrich.
Ne-am strâns cu toţii în jurul mesei
de piatră din grădină, împodobită de gulguţele luminoase şi am povestit, rând
ce au însemnat pentru noi aceste responsabilităţi, aceste experienţe. Momentul
acesta a fost urmat de un joc drăguţ de cunoaştere. Fiecăruia i s-a dat câte un
balon pe care trebuia să îl personalizeze cu desene care să îl reprezinte şi să
le pună la un loc cu celelate baloane. Odată ce toate baloanele desenate erau
în acelaşi loc, fiecare trebuia să aleagă unul şi să îşi dea seama, după
desenele de pe el, al cui poate fi. Ȋntrucât nimeni nu a rămas nedescoperit, am
realizat cu toţii atunci că, în urma acestui camp am reuşit să învăţăm ceva
despre cei din jurul nostru, să ne cunoaştem mai bine unii cu ceilalţi şi să
devenim şi mai uniţi. Şi unul din noi urma să mai crească puţin, cercetăşeşte
vorbind. După ce a dus la bun sfârşit provocarea primită, cea de a construi un
avion din două bucăţi de lemn şi o sfoară, legat cu eşarfa la ochi, cercetaşul
nostru şi-a depus promisiunea şi si-a primit eşarfa mov, intrând şi el în
rândul seniorilor. Organizatorii au înmânat apoi tuturor câte o diplomă de
participare şi câte un badge cu Primul Avanpost şi am rămas apoi în jurul
focului, împreună cu câte o cană de vin fiert, două chitări, câteva caiete de
cântece şi multă voie bună până după ora 3.
Duminică dimineaţa, după micul dejun, ne
aştepta o curăţenie generală, aşa cum se cuvenea după cele aproximativ două
zile petrecute la Nocrich. Nici unul din noi nu îşi prea dorea să plece şi aproape
că ni s-a îndeplinit dorinţa, fiind cât pe-aci să pierdem autocarul care ducea
spre Sibiu. Ne-am luat cu greu la revedere de la acest loc frumos, cu siguranţa
că nu va fi ultima oară când aveam să ajungem aici. Cum la Sibiu aveam câteva
ore libere până ajungea autocarul nostru spre Bucureşti, am profitat de această
ocazie să bem un suc la o terasa din centrul vechi ca mai apoi să luăm şi noi
parte la Festivalul Medieval, care avea loc nu foarte departe. Pretutindeni
erau oameni îmbrăcaţi în costume de epocă, oameni care jonglau, cavaleri,
domniţe, fierari care se jucau cu metal, modelându-l în forme felurite, era
chiar şi un concert de muzică medievală. Am fost abordaţi de un mim care se
pare că nu era străin de cercetaşi. S-a uitat la noi, ne-a studiat, ne-a
salutat cercetăşeşte şi apoi şi-a văzut de drum. Am plecat şi din oraşul Sibiu
cu alte amintiri plăcute. Am urcat în
autocar oarecum trişti pentru că trebuia să ne întoarcem acasă, pentru că
aceste patru zile au trecut mult prea repede pe lângă noi şi, totuşi, am plecat
mulţumiţi că am reuşit să trăim nişte experienţe inedite, alături de nişte
oameni deosebiţi şi să ne întoarcem cu lucruri nou-învăţate şi, mai important, cu
prieteni noi.
<<Articol scris de Ruxandra Vorotneac>>
Mai multe fotografii din campul centrului local găsiți aici
July 15, 2013
Un CUB pe Vârful Omu
Ieșirea era
planificată pentru weekend-ul 6-7 Iulie. N-a fost să fie, mulți din centru au
avut planuri care nu suportau amânare, așa că s-a îndeplinit si dorința secretă
a lui Mircea, s-a amânat ieșirea cu o săptămână.
După luuu[…]uungi
discuții pe Facebook s-a format și echipa: ne-am confirmat participarea 11
oameni, plus tatăl Ralucăi (geolog) şi un cuplu care a dorit să ne însoțească în
aventură.
Traseul agreat a
rămas Bușteni > Jepii Mici > Cabana Caraiman > Cabana Babele > Cabana
Vârful Omu.
Am plecat de la
Gara de Nord cu IR-ul de 5:45, direcția Bușteni. Odată ajunși, după o ultimă
aprovizionare de la singurul magazin deschis, am făcut un mic popas pe pajiștea
de sub telecabină. Ne-am înfruptat cu ceva sandwich-uri, ne-am echipat cu
bocancii din dotare și am plecat pe Jepii Mici. Mi-au trecut diverse prin cap,
lucruri pe care nu le-am împărtășit cu ceilalți imediat. Secretul “negru” era
că pornesc pe acest traseu pentru a 5-a oară. Ultimele 4 încercări nu s-au
încheiat cu succes. Vremea foarte proastă dar și un pic de frică m-au întors
din drum de fiecare dată. Cei care mă cunosc deja îmi ştiu frica de “margini”
neprotejate, dar de data asta am fost convins că în sfârșit voi ajunge sus.
Aveam echipa ideală pentru acest traseu, unul relativ greu (dar nimic
imposibil cu puțină atenție extra). Am trecut cu un mare nod în gât de locul
care m-a întors de fiecare dată. Nodul a dispărut rapid, pentru că atenția ne-a
fost îndreptată spre un minunat specimen de capră de munte. Până să mă
dezmeticesc, deja urcam lejer, cu mâinile pe lanțuri și prăpastia pe partea
stângă. Recunosc, deși mă calmasem, nu pot spune că numeroasele plăci
comemorative nu-mi dădeau ceva palpitații.
Pe drum ne-am
intersectat cu mai multe grupuri de oameni, de la munţomani serioși până la, să
zicem, “nepregătiţi”. Vremea a ținut cu noi, am fost feriți de ambii
inamici ai acestui traseu: ploaie și soare puternic. După 4 ore de urcat am
terminat traseul. Am ajuns sus cu un rânjet enorm pe faţă: în sfârșit cucerisem Jepii Mici! Sus la
Cabana Caraiman ne aștepta unul dintre cei mai frumoși câini pe care i-am văzut
vreodată. Un fel de husky, dar nu prea :)
Am poposit puţin pentru recuperare, o masă binemeritată și o
mini-sesiune de pozat.
A urmat traseul
spre cabana Babele, traseu de relaxare. Tot drumul am urmărit o turmă de oi care pleca la păscut. Am ajuns
repede, ne-am odihnit puţin, a urmat o nouă sesiune de pozat apoi am plecat
spre Cabana Vârful Omu. Prima parte a traseului a fost uşoară, deşi eram deja
destul de obosiţi. Am admirat tot drumul masivii Bucegi. Deşi sună a cliché,
chiar nu pot exprima în cuvinte cât de neînsemnat mă simţeam. Am ajuns uşor-uşor
şi la ultima parte a traseului, poteca pietruită care urcă până la Cabana Vârful
Omu. Nimic complicat, dar când urci de câteva ore deja începi să simţi fiecare
pietricică. Poteca părea interminabilă, dar într-un final am zărit prin ceaţă
cabana. Am răsuflat uşuraţi, ne-am adunat, ne-am cazat şi a urmat o pauză de
masă. Ne-am făcut loc printre mulţimea aflată deja în sala de mese şi am mâncat
o foarte bună ciorbă de legume à la Vârful Omu. Frigul de afară ne-a împins uşor
spre un vin fiert, dar după ora 8 deja nu se mai putea sta afară din cauza vântului
puternic. Ceaţa a început să ne obtureze tot peisajul şi oboseala începuse
să se facă simţită aşa că, după o partidă foarte amuzantă de Dixit, ne-am pus
la somn. Seara n-a fost fără incidente, o întâmplare comică a lansat o poveste
care probabil mă va bântui ani de zile (Vlad, îmi pare rău :-) ).
Dimineaţa ne-a întâmpinat
cu cel mai frumos peisaj pe care l-am văzut în ultimii (mulţi!) ani. Fugeau
ochii întruna, chiar nu mă puteam concentra. Este, fără-dar-şi-poate, unul din
cele mai frumoase locuri în care te poţi trezi în România.
A urmat
inviorarea, cafeaua şi ceaiul de dimineaţă. Am continuat cu o masă copioasă, apoi
ne-am pregătit de coborâre. Înainte de plecare însă, am avut parte de o
surpriză minunată. O parte din noi au încheiat prima etapă de progres şi acum era momentul în care CUB-ul a
decis că trebuie să se împartă eşarfele de senior şi să îşi depună Promisiunea. Eu, fiind un lup ceva mai bătrân,
mi-am primit în schimb prima eşarfă naţională, eşarfă cu care mi-am
depus şi eu Promisiunea alături de ei. Nu-mi pot imagina un loc mai frumos sau mai potrivit
pentru acest moment, voi fi legat pe viaţă de Vârful Omu prin această amintire.
S-a facut o mică
sedinţă pentru stabilirea traseului de coborâre apoi ne-am pornit, dar nu înainte
de deja faimoasa poză de grup a CUB-ului.
Traseul agreat a
fost Cabana Vârful Omu – Cabana Mălăieşti - Pichetul Roşu – Poiana Izvoarelor –
Gura Diham – Buşteni.
Coborârea a fost
uşoară, singurul lucru care ne-a ţinut alerţi erau pietrele care alunecau sub
noi din când în când. Hornurile erau încă pline de gheaţă. M-a fascinat acest
lucru în condiţiile în care ştiam că peste doar câteva ore voi ajunge în oraş
la peste 25°C. Până la Cabana Mălăieşti ne-am întalnit doar cu câteva
grupuri mici, în rest am fost doar noi şi munţii. Am luat o pauză de ceai la Mălăieşti
unde am cunoscut un grup de tineri cercetaşi elveţieni care se pregăteau
de urcare.
Am plecat spre Pichetul
Roşu. Nu ştiu exact de ce, dacă din cauza peisajului sau pur şi simplu din cauză
că am început să realizăm cât de
frumoase au fost ultimele două zile, dar eram toţi foarte voioşi. Tot drumul am
fluierat, am cântat, am glumit. Pe traseu, undeva sus pe un pisc, am găsit o bancă. Pe bancă, o placuţă (comemorativă, cred) cu
o foarte frumoasă poezie despre aventurile montane ale unui om. Am citit-o, am
imortalizat-o şi ne-am văzut de drum. Am trecut repede pe la Pichetul Roşu şi
am plecat mai departe spre Poiana Izvoarelor. Am luat pauza de masă, am umplut
sticlele cu apă rece şi proaspătă de izvor, apoi drum întins prin pădure până
la Gura Diham. Evident, n-au lipsit cântările din padure, dar au dispărut
imediat ce am ajuns la panta care leagă pădurea de Gura Diham. Cei care scăpaseră
neatinşi de febra musculară au recuperat acum.
La Gura Diham, deoarece
se apropia ora de plecare a trenului ne-am hotărât să mergem cu tractoraşul până
în Buşteni. Eram prea obosiţi să mai parcurgem câţiva kilometri prin soare şi
foarte probabil am fi pierdut trenul altfel. Drumul cu tractoraşul a fost
“interesant”, dar din fericire s-a terminat repede. Plecaţi cu doar câteva ore în
urmă dintre masivii frumoşi şi sălbatici, aici am fost izbiţi de zeci de grătare
şi maşini parcate pe iarba verde. Ca s-o citez pe Manu, “Wahaha... Civilizaţie=
bleah”. Odată ajunşi în gară am cumpărat biletele şi ne-am odihnit lângă un
suc. N-au contenit poveştile (în parte, amuzante) despre tot ce s-a petrecut în
ultimele zile, şi cumva eram trişti că această ieşire se apropia de sfârşit.
Aşa se termină marea
noastră aventură pe Vârful Omu, un weekend care cu greu
va fi uitat, de mine cel puţin.
Şi dacă n-ar fi fost, nu s-ar fi povestit!
Mai multe fotografii pe pagina de facebook a Centrului Universitar Bucureşti: aici
<<Articol scris de Marius Fărcăşanu>>
March 3, 2013
22 Februarie în Munţii Ciucaş

Ce înseamnă pentru voi ”cercetașii”? Care ar fi primele lucruri la care vă gândiți atunci când vine vorba despre cercetași?
Dacă mă întrebați pe mine, cercetașii reprezintă mult mai mult decât bine-cunoscutele eșarfe și pălării. Reprezintă grupuri bine închegate în care se împărtășesc idei și planuri, cunoștințe și sfaturi. De la cei mai mari la cei mai mici, așa cum bine este reprezentat de salutul cercetașilor. A fi cercetaș înseamnă să te implici în activități diverse care încurajează diversitatea și egalitatea și te îndeamnă să legi prietenii strânse.
Eu am fost formată în spiritul ecologist, prin prisma anilor petrecuți într-o asociație de turism, unde lunar realizam trasee montane, alături de acțiuni de ecologizare sau recondiționare a marcajelor turistice în diferite zone. Înțeleg ce înseamnă a fi cercetaș, chiar dacă nu am făcut parte din acest curent până acum. Învăț constat despre modul de desfășurare a cercetașilor, despre stilul de viață, despre însemne și legende ale cercetășiei. Săptămâna trecută a început celebrarea oficială a 100 de ani de la apariția cercetășiei în România, motiv pentru care vor fi activități și evenimente pe tot parcursul anului. Ziua de 22 februarie este foarte importantă printre cercetași. Pe 22 februarie sarbatorim Ziua Mondiala a Cercetasiei, ziua de nastere a lordului Baden-Powell of Gilwell (22.02.1857), cel care a venit cu ideea de cercetaș. Când ai un moment așa de mare (o dată la 100 de ani serbezi 100 de ani
) merită sărbătorit cum se cuvine. Așa că ne-am strâns o mână de prieteni și am plecat în Ciucaș, pentru două zile de relaxare, voie bună și zăpadă. Chiar dacă unii poate nu au vrut zăpadă, au găsit din belșug.
Dacă mă întrebați pe mine, cercetașii reprezintă mult mai mult decât bine-cunoscutele eșarfe și pălării. Reprezintă grupuri bine închegate în care se împărtășesc idei și planuri, cunoștințe și sfaturi. De la cei mai mari la cei mai mici, așa cum bine este reprezentat de salutul cercetașilor. A fi cercetaș înseamnă să te implici în activități diverse care încurajează diversitatea și egalitatea și te îndeamnă să legi prietenii strânse.
Eu am fost formată în spiritul ecologist, prin prisma anilor petrecuți într-o asociație de turism, unde lunar realizam trasee montane, alături de acțiuni de ecologizare sau recondiționare a marcajelor turistice în diferite zone. Înțeleg ce înseamnă a fi cercetaș, chiar dacă nu am făcut parte din acest curent până acum. Învăț constat despre modul de desfășurare a cercetașilor, despre stilul de viață, despre însemne și legende ale cercetășiei. Săptămâna trecută a început celebrarea oficială a 100 de ani de la apariția cercetășiei în România, motiv pentru care vor fi activități și evenimente pe tot parcursul anului. Ziua de 22 februarie este foarte importantă printre cercetași. Pe 22 februarie sarbatorim Ziua Mondiala a Cercetasiei, ziua de nastere a lordului Baden-Powell of Gilwell (22.02.1857), cel care a venit cu ideea de cercetaș. Când ai un moment așa de mare (o dată la 100 de ani serbezi 100 de ani
Escapada noastră debutează în Autogara Basarab, unde ne îmbarcăm în microbuzul spre Cheia. După vreo 3 ore ajungem la destinație, dezmorțindu-ne picioarele și echipându-ne pentru traseul ce avea să vină. Urma să parcurgem traseul prin pădure, urmând banda galbenă, către Cabana Muntele Roșu, unde ne-am și cazat în noaptea dintre sâmbătă spre duminică.
După un traseu de complexitate medie și multe glume și povești spuse pe drum, ajungem la cabană, unde ne cazăm într-o cameră de 10 persoane (noi fiind 9) și ne echipăm pentru tura 2 din traseu: Cabana Muntele Roșu – Cabana Ciucaș – de unde știm sigur că ne vom întoarce seara. Așa că pe lângă parazăpezile, windstopper, bocanci, căciuli și mănuși, nu uităm stațiile de emisie-recepție și frontalele, care sunt vitale pentru un traseu pe timp de noapte. Nu prea ai cum să te descurci în pădure, iarna, fără lumină și cu teama de lupi sau orice alte animale.
Ceața și vântul nu ne-au permis să vedem mare lucru din peisaj, așa că eram atenți să prindem orice fracțiune de secundă de claritate. Ajunși la Cabana Ciucaș, mulțumim totuși vremii că a ținut cu noi și nu ne-a dat mult de furcă pe traseu. Contează mult pentru un turist să aibă vreme și condiții bune de desfășurare a activităților.
După bine-meritata pauză, pornim pe același traseu, către Muntele Roșu, în timp ce, treptat, noaptea se lăsa peste pădure. Așezați în monom și cu frontalele bine fixate pe cap, ne vedeam de drum în timp ce în fiecare dintre noi se desfășura un amalgam de senzații. Am aflat a doua zi cât de palpitant a fost pentru toată lumea să realizăm un traseu de noapte, în condiții de iarnă.
A doua zi ne-am trezit puși pe treabă. După câteva indicații teoretice legate de locația unui adăpost în zăpadă, modalități de a-l construi și variante în funcție de situațiile pe care le-ai putea întâlni, ne apucăm să construim un adăpost pentru două persoane. Bloc de zăpadă peste bloc de zăpadă, priveam cum se ridicau pereții adăpostului, chiar sub ochii noștri. Orice cercețaș trebuie să cunoască regulile de supraviețuire în condiții de iarnă, la munte. Așa că ne-au prins foarte bine atât sfaturile teoretice, cât și practica de care am avut parte pentru aproape două ore.
Am plecat de acasă să serbăm Ziua Mondială a Cercetășiei și am făcut asta prin activități interesante, utile și distractive. Am încheiat excursia cu acordarea în premieră a noilor eșarfe de centru – Centrul Universitar București (CUB), de care suntem cu toții foarte mândri și abia așteptăm să arătăm tuturor ce eșarfe deosebite avem noi.
Lucrurile încep să se contureze din ce în ce mai bine iar eu simt cum statutul de cercetaș nu face decât să îmi crească încrederea în mine și în capacitatea mea de a mă integra în noi grupuri, de unde cu siguranță am foarte multe de învățat.
Articol scris de Flori Mihalache [ http://zigzagga.wordpress.com/2013/02/28/22-februarie-in-muntii-ciucas/ ]
Subscribe to:
Posts (Atom)













