March 2, 2014

Drumul fermecat spre meleagurile Craiului

      
        Cu râsete şi multă voie bună, aşa au plecat într-o sâmbătă dimineaţă 14 din membrii CUB către meleagurile Craiului spre a cinsti cum se cuvine ziua Lordului Baden-Powell.

Dar, hehe...ce ştiau ei, drumul spre acele părţi e lung şi anevoios, mai ales când ai de a face cu CFR-ul. Şi măcar de-ar fi fost asta singura înfruntare  a eroilor noştri, dar nimic nu e atât de simplu.

Nu, haideţi să vă zic, povestea începe mult mai devreme, înainte să iasă prima geană de lumină, când eroii noştri ar fi vrut a se pregăti de drum. Mare necaz însă, căci Moş Ene îşi trimisese balaurii să-i păzească, nu care cumva să plece de la el. Câţiva viteji l-au păcălit pe moşneag stând treji toată noaptea, restul însă au dus lupte grozave pentru a-i înfrânge.

Scuturându-se apoi de ultimele picături din licoarea somnului, îşi luară echipamentele fermecate şi porniră astfel la drum, care mai de care din colţuri depărtate ale capitalei, străbătând codri de beton pentru a ajunge la casa nordică a CFR-ului.

Unul câte unul apărură în faţa hanului conaşului Donald, mulţumiţi să-şi vadă prietenii.Curând însă, veselia lor se destrămă când realizară că 4 inşi lipsesc, printre care şi conducătoarea lor, purtătoarea hârtiilor ce le-ar fi îngăduit accesul pe carele CFR. Timpul se scurgea rapid iar agitaţia creştea în timp ce lumea din jur se pregătea de plecare.Oare ce o fi cu ei? Oare i-o fi prins Ene? Oare s-au rătăcit prin codru?  Dintr-o dată, ce să vezi? Din depărtări, venind în grabă cu răsuflarea tăiată, uite doi dintre cei lipsă! Şi mare le fu bucuria căci unul era chiar conducătoarea lor. Aşa se face ca urcară toţi 12 în car. Înghesuiţi în spatele carului observară cum se apropie în grabă încă unul dintre rătăciţi. În uralele şi încurajările  lor, acesta din urmă se aruncă în car, chiar cu o clipă înainte de plecare. Cei 13 viteji porniră astfel fericiţi că sunt împreună...toţi mai puţin unul. Acesta din urmă a dus cea mai crâncenă luptă cu cel mai mare dintre balaurii lui Ene, si aşa se face că a ajuns cu greu. Sosit în final la punctul de întâlnire, el invocă spiritul CFR-ului şi-i ceru povaţă cum sa-şi prindă mai repede din urmă prietenii.


Acum, poate voi ştiţi ori poate nu, eu vă zic însă oricum, că spiritul ăsta nu-i dintre cele mai bune. Are toane, un temperament prost şi nu se dă în lături de la un profit, fie şi unul mărunţel. Aşa se face că spiritul îi oferi omului o cursă pe unul dintre carele trase de hidre tinerele, care l-ar purta la destinatie repede ca vântul, totul pentru mica sumă de jumătate din toţi galbenii pe care îi are asupra lui. Cei doi căzură la înţelegere iar eroul nostru, uşurat de bani dar fericit se urcă în car. Într-adevăr hidra zbură ca vântul şi cât ai zice peşte ajunse pe meleagurile Predealului unde se alătură prietenilor săi din celălalt car.  Apoi, iavaş-iavaş carul cu toţi 14 se îndreptă spre plaiurile Zărneştilor.
 
Iată-i deci, ajunşi la picioru’ muntelui după juma’ de zi de călătorie. Sporovăind, cu multă voie bună şi chef de viaţă, au pornit spre crestele înceţoşate ale Craiului.

Văzându-i curajoşi şi hotărâţi în a-şi urma calea, Spiritului Pădurii şi Spiritului Zăpezii le-a picat drag de grupul de aventurieri, aşa că au luat formă pământeană şi au plecat să-i însoţească. Eroii n-au ştiut nicicând că au asemenea companioni de drum, dar tare s-au bucurat de căţelul mic, brun şi săltăreţ care lătra la fiecare maşină. În aceeaşi măsură au admirat și cățelușa albă, pufoasă şi elegantă care îi însoţea în pas sprinten. Cei doi şi-au asumat roluri de călăuze şi s-au dus în faţa grupului pentru a le arăta poteca. La urma urmei, or fi potecile marcate dar nu poţi fi nicicând sigur dacă unul din copacii marcaţi nu a fost de fapt vreun Ent trecător.

Făcură câteva popasuri scurte, mai întâi la fântâna părintelui Botorog ca să-şi potolească setea şi apoi pe drum pentru a-şi potoli foamea ori a se odihni, dar de altfel drumul fu liniştit. Spiritele se opreau mereu cu ei şi alergau vesele în cercuri în jurul lor. La ieşirea din pădure în Poiana Zănoaga, Spiritul Pădurii consideră că şi-a îndeplinit partea sa şi îi lăsă pe drumeţii entuziaşti în grija Spiritului Zăpezii pentru restul drumului.

Eh, de aici, drumul e în mare parte parcurs. Mai o înfruntare scurtă cu Craii Vântului când traversau poiana, dar ajunseră repede la adăpostul potecii acoperite de brazi, şi puţin timp mai târziu la Cabana Curmăturii unde aveau să înnopteze.

Se cade aici să fac o pauză pentru lămuriri. Vorbesc de acea cabană construită de meşteri saşi în vremuri de mult apuse unde se spune că urşii se alungau cu mătura. Hehe, mare hoinar a fost cel care v-a spus cea poveste cu mătura căci, dacă întrebaţi, veţi afla că urşii aici se alungă cu sunet de drujbă! Asta însă e o poveste pentru altă ocazie.

Tot aici se pare ca eroii se întâlniră cu încă doi prieteni din aceeaşi tagmă şi uite aşa s-a pus de o masă mare cu bucate care mai de care, cărate cu multă trudă de fiecare de pe acasă. S-a pus apoi şi de jocuri şi chiar şi de o cântare . Aţi auzit voi de Imnul CCL-ului de la CUB? N-aveţi habar cât e de neaoş!  Ia uitaţi, vă arăt versurile, ziceţi voi de nu-i aşa:

Sâmbătă de dimineaţă am plecat la drum
Şi ne-am întâlnit cu toţii într-un spirit bun,
Aventura ne aşteaptă timpul e acum...
CCL-ul să ne-ajute sănătate şi virtute,
Adi încă n-a uitat
Că înc-avem 5 lei de dat.
Miha fără diabet
Ne conduce sigur şi drept,
GMK  ne găzduieşte,
Şi în general mai şi lipseşte
Diana şi cu Raluca
Ne rezolvă cu imaginea
CCL-ul să ne-ajute sănătate şi virtute.

Frumos nu credeţi?  După compunerea şi intonarea cântecului, cei trei care s-au ocupat de el, au avut onoarea, într-o frumoasă ceremonie, să intre în rândul purtătorilor de eşarfe mov.

Mult mai târziu s-au dus cu toţii la culcare. Cine credeţi că a dormit la uşa lor? Spiritul Zăpezii desigur! Şi cum nu i se zice Spiritul Zăpezii degeaba, a doua zi, când eroii noştri făceau ochi, o pătură albă, fină, fusese întinsă peste împrejurimi. Spiritul zburda în largul lui iar lumea se trezi rând pe rând pentru a se bucura de fulgii trecători.

Puseră de-o masă bună şi apoi îşi pregătiră bagajele. Când să plece însă, câinele alb nu era nicăieri de găsit. Cineva le zise că-l văzuse coborând cu un alt grup. Puţin trişti de pierderea amicului lor, dar totuşi plini de viaţă, grupul porni să coboare pe o altă potecă. Nici nu ştiau ei ca Spiritul Zăpezii vorbise cu Spiritul Florilor ca să-i conducă până jos. Acesta din urmă le pavă drumul cu brânduşe și ghiocei şi se ţinu după ei în taină prin pădure şi chei până îi văzu ajunşi înapoi pe plaiurile Zărneştilor.

În final, au ajuns iar toți, obosiţi dar veseli, la casa CFR-ului pentru a apuca un nou car spre casele lor.
Şi vă zic eu sigur că au ajuns toți înapoi în Codrii de Beton ai Capitalei. Dar acesta nu e un sfârșit trist, căci ei au rămas toţi la fel de voioşi, de curajoşi şi de prieteni şi sunt gata oricând pentru o nouă aventură!


Iar eu? Eu am încălecat pe o şa şi m-am dus la casa mea!



<<Articol scris de Ștefania Sahanschi>>
Găsiți mai multe ilustrații ale basmului cubist pe pagina de Facebook a Centrului Universitar București (click aici