December 11, 2015

Patria noastră - muntele






Printre multele doruri mărunte pe care le-am resimțit într-un an petrecut peste hotare, unul m-a lovit într-o zi cu toată forța unei revelații: dorul de mitologiile muntelui. Poate nu vă sună cunoscut dar sunt sigură că e în sângele multora dintre cei care merg în pelerinaj pe poteci de stâncă. E genul ăla de lucru pe care nu realizezi că îl ai și ții la el, până în ziua în care nu îl mai ai. Într-o zi am simțit că îmi e teribil de dor să aud poveștile născute în sânul muntelui, date mai departe în viu grai și cântate uneori în jurul focului. Sunt poveștile acelea pe care le cunosc toți străinii de la foc și care ne fac să nu mai fim atât de străini unii pentru alții, oferindu-ne un lucru în comun: cultura muntelui.


Aș putea vorbi despre povești, cântece, munți în general sau despre Carpații semeți ce ne traversează țara, dar cred că cel mai mult contează pentru noi, ca grup de oameni, motivele pentru care revenim iar și iar la munte. Și pentru că nu aș putea vedea muntele cu atâția ochi încât să-i construiesc un elogiu demn, mi-am rugat colegii să mă ajute să explicăm de ce noi cercetașii, noi românii, noi oamenii, iubim muntele atât de mult.E surprinzător câte povești diferite și totuși atât de similare avem de zis...


Adeseori am fost întrebat: „De ce muntele?” şi niciodată nu am putut să nu mă umplu de energie şi adrenalină când mă gândesc. Pentru mine muntele reprezintă modul meu de a evada din cuşca zilnică, numită oraş; este locul unde pot să fiu eu şi mai ales unde eu pot să mă cunosc pe mine. Încă îmi amintesc primul pas pe munte, simt cum piciorul meu se afundă uşor în pământul proaspăt şi cum bocancul meu îşi lasă urma acolo, simt cum aerul proaspăt al muntelui îmi umple plămânii şi îmi purifică sufletul, simt mirosul de brad,de apă şi de pietre care mă învăluiesc în speranţă şi linişte. Cu fiecare pas, cu fiecare metru pe munte simţi din ce în ce mai tare bătăile acestuia… care pur şi simplu, te cheamă! ”- Cosmin Alexandru Gurau


Niciodată nu mi-am pus întrebarea de ce îmi place muntele, efectiv mi se pare natural să merg acolo. Acum că mi s-a pus această întrebare ...muntele pentru mine e un fel de acasă, un loc unic și special. Un loc care, de-a lungul anilor, a devenit un spațiu potrivit pentru a dezvolta vise și a reflecta la propriile mele valori; cumva absoarbe o parte din mine.

Muntele întodeauna îți oferă un loc special în care să te uiți la Soare și la nori sau un loc în care să asculți păsările și copacii.E mai mult decat o natură frumoasă, e un loc în care mă regăsesc.  -Mihaela Ciobanu

Pentru mine muntele este casa mea..este locul unde sunt eu cu mine însămi..este locul unde pot fi eu..este locul în care visez și mă simt cu adevărat împlinită..este locul unde se află sufletul meu. -Gina Crihana


Muntele e locul în care mă simt acasă,unde rezonez cu natura și mă regăsesc pe mine.  Sunt oameni care mă întreabă de ce mă “chinui” cu rucsacul în spate să urc până sus, când poate aș putea să ajung în altă parte cu mașina mai ușor. Ei nu înteleg satisfacția de a urca pe munte 4-5 ore, de a merge pe traseele din pădure și de a descoperi muntele …nu din cărți, nu din poze, nu din poveștile altora, ci așa cum este, viu și sălbatic. Ei nu înțeleg mulțumirea mea atunci când ajung sus,când  îmi ridic capul din pământ și rămân tăcută pentru câteva momente când văd frumusețea masivelor care mă înconjoară și realizez cât de mici suntem sub incidența lor. Până și cafeaua de dimineață are alt gust atunci când o bei în vârf de munte și vezi ceața sau norii cum se ridică și lasă în urmă valea care cu o zi în urma ai urcat-o. Mulțumesc muntelui pentru fiecare clipă de fericire pe care mi-a oferit-o. -Anca Tofan



Să fie ăsta oare secretul? Așa cum ne întoarcem mereu în locul în care am crescut, ne întoarcem mereu sub umbra muntelui, părinte impunător dar grijuliu, care a crescut în noi încredere și ne lasă mereu vise și experiențe noi cadou.

Fascinația pe care o aveam față de înălțimile munților a pălit în momentul în care am primit îndrumarea localnicilor pe cărari de munte știute doar de ei. E minunat sa fii la înălțime, cucerind natura, dar este cu atât mai prețioasă experiența de a străbate colțuri nemaivăzute ascultând povești, privind meștesuguri, devenind una cu natura.  Andrada Crăciun


Și suntem un popor fericit să avem muntele în grădină. Ce bine că îi iubim atât de tare încât și-au făcut loc în fundamentul a ceea ce suntem, în cântece, în imagini, în vise, în povești.


Muntele e acolo din totdeauna, ne-am născut în brațele lui sau puțin mai departe dar l-am iubit în fiecare zi. Oare cum ar fi viața făra el, fără prelungile plimbări printre creste, fără vârfurile-i pline de zăpadă, animalele ascunse printre acele de brad și cântecele șoptite. Să-i urăm muntelui "la mulți ani!" și să ne amintim toate clipele frumoase petrecute împreună!” Roxana Crăciun


Și pentru că sunt un loc atât de drag nouă, aproape sacru într-un sens, pentru că ne-au afectat istoria, pentru că ne-au hrănit trupul și spiritul, pentru că ne învață la fiecare pas câte ceva despre noi, și pentru multele alte motive  pe care nu avem timpul să le enumerăm, să facem o plecăciune în fața muntelui, și să-i sărutăm poalele cu respect pentru că ne primește mereu înapoi acasă. 


P.S.

„Pentru că munții au fost întotdeauna pentru poporul român un ajutor de nădejde în vremurile grele, iar pentru asta merită tot respectul nostru. Nu uitați asta data viitoare când aruncați gunoaie pe jos sau tăiați copacii.” Mircea Ungureanu


//Articol scris de Stefania Sahanschi

November 28, 2015

Prima dată în Bucegi



  • Cum a fost în excursie?
   A ce fain, facem reportaj!
   Păi, ne-am dat întalnire la 6 fix în față la MC pentru că….lumea mai și bea cafea. La 6.20 aveam trenul. Ne-am urcat în tren și am încercat sa gasim loc.
  • Apoi?

   În jur de 9 am ajuns în Azuga, echipați, pregătiți de aventură, ne-am luat rucsacii și am pornit voioși la drum.
   Trebuia să mergem pe traseul cu triunghi galben și țin minte că prima dată am făcut stânga și am dat de mocirlă, am mers, am alunecat.... dar nu foarte tare, nu am căzut. Am mers cât am mers, iar Miha ne-a zis că-i ideal să mergem 45 de minute și apoi să facem o pauză.
   Am mers.... după care eu am obosit și am cerut pauză. Aveam neaparată nevoie să mănânc ceva dulce, iar datorită Dianei am avut parte de ciocolată(din cauză ca mintea mea creață a uitat ciocolata în frigider). După 5 minute ne-am pornit la drum și de acolo a început greul: am urcat și am tot urcat ...la un moment dat am dat de un buștean (pe care nu o sa îl uit niciodată, avea multe ciuperci pe el) .

  • Și ce s-a mai intamplat după?

   Până sus la brad a fost partea grea a traseului.  La un moment dat m-am blocat pentru că nu puteam să mai urc, mă dureau gambele de nu mai puteam iar Mihai era în fața mea așa că i-am zis “te rog ajută-mă, nu pot să urc”, iar el s-a întors, a facut 2 pași înapoi și a întins o mână și eram: “Jack…….Jaaaaack! Du-te, lasă-mă! Continuă, lasă-mă cu urșii”. Dar nu m-a lăsat și m-a ajutat să urc, iar de atunci Mihai a crescut în ochii mei (așa se formează marile prietenii!).
După aia am urcat, am urcat, am urcaaaat..........am urcat până am ajuns la „brăduț”, care era un brad gigantic.  Acolo ne-am oprit, am stat cam 15 minute să mâncăm, ne-am relaxat și am continuat drumul spre Dihamul Militar, dar nu înainte să facem o poză de grup( imediat după brăduț).
   Am tot mers și am tot povestit, până ce stropii de ploaie au început să cadă (până ce natura a început să vorbească cu noi!!!) și într-un final am ajuns și noi la cabana Diham, unde am văzut primul “sens giratoriu din vârf de munte”.
   Ne-am cazat, ne-am schimbat și am coborât în sala de mese unde am mâncat ceva cald. În acea zi am învățat să joc aproximativ 5 jocuri de care nu auzisem până atunci; cel mai frumos a fost Jungle Speed. Am și o vânătaie de la el, o să o țin amintire și o s-o refac de fiecare dată când dispare. (glumă)
   S-a și cântat, a fost genial, au fost o grămadă de melodii necunoscute, dar totuși m-am simtit super.
   A doua zi dimineață ploua(tare). Am plecat în jur de 11 urmând traseul triunghiului albastru și am tot coborât pe ploaie până am ajuns la Caban Gura Diham continuând înspre Bușteni, timp în care Ana-Gabriela a învățat un cântecel (Rempopi) .
   Nici când am ajuns în Bușteni ploaia nu a vrut să se oprească.  ”Lasă ploaia să ne uuuude, atunci când grijile sunt muuuulte”(cântec).
   Ne-am urcat în final în tren, acolo ni s-a facut dor de Jungle Speed, așa că l-am scos la înaintare, chit că lumea s-a uitat puțin ciudat.
Miha, ne-a dat cam toate clementinele ei și ni le-a și decojit (ceea ce mi s-a părut super drăguț).
   În fine, seara am ajuns în București și am plecat fiecare spre casa lui.

  • Zi-mi cel mai frumos lucru în legătură cu activitățile din acest hike:
  Că am cântat pe traseu.Că cineva a avut chitara și am cântat la cabană, m-am simțit ca un pui de rață la sânul găinii.

  • Cel mai frumos lucru în legătură cu traseul:
  Că a plouat când am plecat.

  • De ce?
  Mă simt mai aproape de natură atunci când plouă. :D

  • Altceva?Sfaturi?
   Nu știu ce sfaturi aș putea să dau eu după primul hike ever, dar ai nevoie de măcar 2 ore de sport pe săptămână și învață cantece, te ajută pe traseu, asta dacă ai și cu cine să le cânți J .

  • Mulțumesc!


//Articol scris de: Anamaria - Ștefania Mocanu și Ana – Gabriela Dumitru
<<Mai multe fotografii puteți găsi pe pagina de Facebook a Centrului Universitar București: aici>>

September 30, 2015

Umbra lui Mircea la Cozia




  Am fost și noi la Cozia! Care noi? Noi CUB! Câți CUBI?Destui! Câtă, frunză, iarbă și laturi are un CUB.  Hai să nu ne oprim în detalii de organizare, dacă vreți detalii, vă fac legătura cu Anca Tofan.  Eu nu-s cu chestiile tehnice, eu sunt cu partea spirituală! Eu am simțit! Am simțit că în sufletul lor, toți membri CUB ar fi fost cu noi, dacă nu aveau alte angajamente.
  După cum bine știți, sau poate nu, noi CUBanezii suntem frați de cruce cu albanezii. În timp (anul trecut) a răsărit această idee de peripeție împărtășită. Anul trecut ne-am plimbat împreună în Retezat. Anul ăsta,s-a vorbit și s-a hotărât să ne vedem la jumătatea drumului și să urcăm pe cărări strămoșești spre Cozia.
  Dimineața devreme, ne-am pornit care din ce parte, spre gara Militari. Ne-am urcat pe autobuz și duși am fost spre Călimănești. Nu vă zic oră, cost, câți eram. Eu sunt poet, vă rog! Nu din ăstea. Eu pot să vă povestesc cât de bacoviană a fost ploaia care ne-a însoțit tot drumul până la destinație.  Da, ploaia! Din fericire pentru această narațiune, ploaia a luat sfârșit până să ajungem noi.
  Ne-am adunat apoi cu toții la cel mai evident obiectiv din zona Cozia: OMV-ul de pe Valea Oltului. Ce credeați? Aici, ne-am oprit cu toții, am rupt pâine împreună și am băut, care o cafea, care un ceai.  Cu burțile pline, ne-am pornit la drum, ca doar așa se digeră mai bine mâncarea.
  Agale, ne-am plimbat pe poteci ce șerpuiau printre copaci (v-am zis că-s poet). Frunzele arborilor tremurau sub mâna toamnei, pădurea răsufla ușor după ploaie și ne mai scutura din când în când pe rucsaci câte un strop rătăcit. Mai o vorbă, mai o pauză, mai o masă, mai o poză, așa ne-am petrecut timpul împreună. Cum, eu ce făceam?! Asta nu contează. Să zicem că eu naram acest text. Asta chiar nu cotează aici și acum. Ce contează e sentimentul; sentimentul acelor oameni pe poteci de munte, uniți prin scop, prin întâmplări, prin povești, prin peisajul ce se întindea în fața lor la muchia fiecarui pisc. De asta ne-am dus noi pe munte.
Iavaș-iavaș spre seară...sau mai bine zis noapte, cu frontalele la înaintare și o senzație de foame care ai fi crezut că va determina autodizolvarea stomacului, am ajuns pe platourile de filmare pentru următorul film horror. Am fost liniștiți de către cei care știau traseul-așa arată, iarbă înaltă și mulți copaci arși. Întuneric și ceață sunt bonus special pentru noi !Super oferta, doar azi! Ce faain! Ce poetic! Demn de E.A. Poe!
  Istoviți și cu începuturi de găuri în stomac, dar plini încă de voie bună, așa am ajuns la cabana Cozia unde ne-a ieșit în cale Mircea! Nu ăl bătrân, ci unul tinerel de-al nostru de la centru. Ne aducea vești bune de camere rezervate și foc deja trosnind în sobe. Ce faptă bună pentru un grup de călători obosiți și înfrigurați! Am intrat în noapte cu povești și jocuri până când, unul câte unul, ne-am băgat la somn.
  Dimineața devreme ne-am pornit înapoi. Doar că ioc noroc, s-a dus ieri, azi ne plouă. Da, de unde ?! Cercetașul e gata oricând pentru orice. Plouă? Asta e! S-au scos pelerinele. Și hai-hou, cu mic cu mare, la înaintare, CUBanezii, albanezii și vreo 7 câini de la cabană.  Un adevărat alai, plin de voie bună, deși poate nițel cam speriat de urși – nimic ce nu poate fi corectat cu un vast repertoriu de colinde.
Ne-am dat de-a dura, ne-am mânjit de noroi și am luat destulă apă cât să nu mai vrem nici duș acasă. Poetic? Deloc. Distractiv? Normal! După vreo trei ore (după cunoștiințele mele relative de poet) am ajuns la punctul de pornire, OMV- casa noastră la malul Oltului. La masă caldă, cafea și ceai.
De aici, fiecare a pornit pe calea sa. Mai cu mașina, mai cu ocazia, mai cu autocarul. Peripeții îs multe dar trebuie să vi le povestească fiecare-n parte.
Noi, CUB, ne-am întors acasă, toți întregi și fericiți. Am mai învățat lucruri noi unii despre alții, am mai pus un traseu pe harta noastră, am mai așezat o cărămidă în frumoasa prietenie dintre centrele noastre, și astfel am crescut. Mai departe de cuvinte, poetice sau nu, acesta rămâne cel mai important lucru, să creștem mereu, împreună, unii prin ceilalți. Gata oricând de noi aventuri!


//Articol scris de Stefania Sahanschi
<<Mai multe fotografii gasiti pe pagina de facebook a Centrului Universitar Bucuresti: aici>>

September 15, 2015

Amazonia 2015


   „Amazonul, legănul vieții, cel mai măreț fluviu din lume este un tărâm fascinant unde granițele dintre mit și realitate se întrepătrund la fiecare pas.” Așa începea scrisoarea pe care Centrul Universitar București a primit-o în luna mai a acestui an de la Centrul Local Axente Sever - Alba Iulia, prin care seniorii, voluntarii și liderii activi din centru puteau să descopere tărâmurile superbe ale Amazoniei.
  Ziua sosirii pe malul fluviului trebuia să fie 15 august a.c., dar un senior s-a oferit voluntar să plece înainte ca mesager al nostru să verifice dacă toate sunt în ordine și să le mai dea și o mână de ajutor șamanilor vișinii care organizau reuniunea triburilor. Nici organizatorii nu s-au lăsat mai prejos și au trimis și ei doi ambasadori în București, care să ne ghideze pe drumul secret până la intrarea în tărâmul ascuns.
  Drumul de la București a fost lung și obositor dar entuziasmul celor 8 cercetași care au plecat din capitală putea să învingă și un drum de 2 ori mai lung. Soarele i-a urmărit pe parcurs și era la amiază când călătorii noștri s-au oprit în Alba Iulia să mănânce și să își verifice toate cele necesare înainte de a poposi în junglă, unde  mulți prieteni îi așteptau cu nerăbdare.
   Cu stomacul plin, altfel are omul chef de aventură și ultimii kilometri au fost parcurși cam într-o secundă (poate puțin mai mult, dar nouă așa ni s-a părut)! Câțiva stropi de ploaie au spălat praful și căldura de pe mașini înviorându-ne puțin.
   Am fost primiți de șamanii vișinii care făceau parte din măreața familie L’Yi-deh’ri și care ne-au prezentat zona de campare, insula din mijlocul izvorului Amazonului care urma să fie casa celor din familia Xen’ióri-lor, cât și zonele speciale pentru celelalte două familii care erau deja prezente acolo, Tehmeh-Raa’ri și X’plorath’ori.
Unii dintre noi au ridicat catargul
    Toată lumea muncea de zor, tot felul de construcții de ridicau, sunetul uneltelor amestecat cu glasuri voiase, șopotul apei și foșnetul pădurii, formau o simfonie unică. Ne-am bucurat de ea pentru câteva momente, am tras aer curat în piept și ne-am apucat de montat corturi, de agățat hamace, de întins izoprene și saci de dormit, astfel încât totul să fie pregătit pentru noapte. Când totul a fost bine arânjat, ne-am distribuit printre ceilalți și am ajutat la construcții, la cărat lemne, la adus apă, la gătit și pe unde a mai fost nevoie de noi.
  Amurgul a adus cu el și sunetul frumos al goarnei care ne anunța că masa este gata, că putem să oprim lucrul, să strângem uneltele, să ne spălăm cu atenție pe mâini și să ne luăm tacâmurile și vesela din corturi. Seara s-a încheiat frumos, cu sunet de chitara și foc de tabără.
  Dimineața celei de-a doua zile a fost călduroasă și construcțiile au mers cu spor pentru ca totul să fie pregătit înainte de plecarea primelor triburi în hike în călătoria spre aflarea Spiritului Amazonului.
  Nu știm de ce dar, în cea de-a doua noapte, Spiritul s-a suparat pe noi și a chemat nori grei care n-au mai vrut să plece prea ușor. Probabil voia să dovedim că suntem îndeajuns de bine pregătiți pentru a-i cunoaște secretele, dar asta urma să aflăm pe parcursul celor 7 zile care urmau.
Am inaugurat podul
  Luni dimineață, ploile s-au mai domolit și câțiva Tehmeh-Raa’ri și X’plorath’ori au plecat pe cărări nebănuite decât de animalele junglei, pentru a descoperi cele mai ascunse taine, iar alături de ei a plecat și unul din Xen’iórii noștri, un ucenic în ale tămăduirii, care voia să-i ajute pe cei mai mici în călătoria lor. Cei rămași acasă și-au continuat treburile, fără să se lase învinși de norii cenușii sau de milioanele de stropi de ploaie care cădeau necontenit.
  Bravi noștri deschizători de drumuri s-a întors acasă târziu în noapte, dar cu multe lecții învățate, mai uniți decât la plecare și cu o foame pe care abia așteptau să o potolească cu mâncarea caldă care îi aștepta aburindă în ceaune.
  Ploile au continuat și în zilele urmatoare, iar mărețul soare rar și-a mai făcut apariția pentru a aduce puțină căldură și pentru a mai usca din hainele ude ale amazonienilor.
  Ultima mare familie care trebuia să vină la întâlnire a sosit în cea de-a patra zi și, indiferent de vremea posomorâtă, pădurea s-a umplut de energia și râsetele contagioase ale Tlupish’óri-lor.
  În cea de-a cincea zi, restul amazonienilor, care nu pătrunseseră în jungla cea frumoasă, și-au făcut bagajele și au plecat voioși spre aventură, cu gândul de a nu se întoarce înainte de a descoperi o mulțime de lucuri noi și interesante. Au sperat din suflet la vreme mai bună, dar spiritul era încă supărat și ploile nu s-au oprit!
  Nu am vrut să ne dăm bătuți și în fiecare seară am alungat vremea rea prin cântece în jurul focului de tabără și în fiecare dimineață norii erau mai puțini decât cu o zi înainte. Au urmat 3 zile pline de activități pe teritoriul locului de reuniune, am avut parte de un Cross Country Game care s-a întins pe două zile și unde a trebuit să lucrăm în echipe mixte formate din membrii mai multor familii, ne-am ferit de duhurile rele și am primit informații de la cei mai înțelepți.
  Să nu uităm nici Seara Farfuriilor Deschise, un festin cu bucate din toate colțurile lumii, gătite cu atenție și cu puțină magie de fiecare trib în parte, pentru ca totul să fie perfect. Aceasta a deschis petrecerea ce urma să dureze ca în basme, 3 zile și 3 nopți. A urmat celebra Olimpiadă, unde am concurat atât îndividual cât și în echipe, iar la final toate lumea a câștigat ceva: voie bună, energie și un zâmbet larg desenat pe față.
Fiesta Tlupish’óri-lor a fost un prilej de bucurie pentru toată lumea și nu puteai găsi nici măcar u singură față tristă, poate doar a celor care au mâncat puțin prea mult.
  Ziua Porților Deschise a adus cu ea un val de oameni curioși să vadă ce am făcut noi atâtea zile pe malul Amazonului, să audă și ei poveștile noastre și să se bucure măcar puțin de frumusețea locurilor și puritatea lor.
"Poza de centru" a cuprins membri din 3 centre locale
  Reuniunea a ajuns și la sfârșit, dar să nu credeți cumva că am fost triști din cauza asta...am fost chiar bucuroși pentru tot ce am învățat unii de la alții, pentru multitudinea de amintiri cu care urma să plecăm de acolo și pentru multe momente unice.
  Pentru o parte din noi, cei veniți din București, a fost primul Camp de Centru Local de acest fel, cu toate ramurile de vârstă, cu mai mult de 100 de participanți. Am avut ocazia să vedem ce înseamnă să gestionezi o astfel de activitate, cât de important este să creezi un cadrul simbolic care să fie atractiv pentru toți cei prezenți, indiferent dacă au 7 ani sau 40 de ani și, mai ales, am făcut parte din familia lor și am învățat de la ei, sperăm că și ei au învățat ceva nou de la noi!