November 5, 2013

Ieșire de toamnă în Piatra Mare

2 noiembrie, ora 5 a.m., Gara de Nord, București. Forfotă mare, mulți oameni agitați, cu bagaje multe, apăsați de griji și grăbiți să prindă trenul. Spre deosebire de ei, noi eram foarte fericiţi: urma să plecăm la munte împreună cu Centrul Universitar București, cei care ne primiseră printre ei cu numai o lună în urmă.

Am urcat în tren și acolo am avut parte de prima surpriză, nu mai erau locuri. Ne-am pus bagajele într-un colț și, ca niște cercetași descurcăreți ce suntem, am găsit pe unde să ne așezăm: pe scări, pe jos, pe bagaje, cei mai norocoși găsind și câteva scaune. Am râs, am cântat, am vorbit despre filme și zeci de seriale, am mâncat, până când trenul a ajuns în Timișul de Jos. Dar, să nu uităm a doua surpriză a dimineții: „unde este Tina?”, „Tina nu s-a trezit!”, dar nu este nicio problemă, o să ne prindă din urmă, pentru că autobuzul merge mult mai repede ca trenul.

Revenind, am coborât din tren, iar după ce ne-am asigurat că suntem toți (nu ne-am mai fi permis să mai pierdem încă un om), am plecat precauți pe marginea Drumului Național 1 spre locul unde începea traseul marcat către Canionul 7 Scări. Acolo ne-am și oprit la o pensiune ca să mai bem un ceai, o cafea și să așteptăm ca autobuzul, care ne aducea „frumoasa adormită”, să ajungă la destinație.

Puțin mai târziu, CUB-ul și-a strâns toate laturile (după ce a ajuns Tina, care trecuse prin multe peripeții, dar ar fi mai bine să o lăsăm pe ea să le povestească pe acestea), și am încercat să ne facem loc prin marea de oameni care veniseră la redeschiderea canionului. Un loc superb! Cascade de zeci de metri înălțime care trec la câțiva centimetri distanță de tine în timp ce escaladezi o scara metalică, acel sentiment când te uiți în jos și simți că ai un nod în gât, dar ești uimit de frumusețea din jurul tău.

S-a terminat canionul și ne-am trezit într-o pădure pictată în tonuri calde de galben, portocaliu și ruginiu, o toamnă caldă, cu un soare plăcut, deși urcușul n-a fost chiar așa de frumos! Am urcat, am mai luat o pauză, iar am urcat...în sfârșit am ajuns și la cabană! Ceai cald...asta sună atât de bine, vrem 4, ba nu 5, 6, 7....14. Ce? Cum adică 14, nu eram 13? Se pare că nu!

De sus, de la cabana se vedea orașul Brașov, cu multitudinea lui de lumini și luminițe, iar încet, încet, au început să apară și luminițele de pe cer, pe care acum le putem și numi pentru că am avut parte de un atelier de astronomie. Am descoperit, în mijlocul toamnei, triunghiul de vară format din Deneb, Vega și Altair, constelațiile Cygnus, Lyra, Aquila și Taur cu Aldebaran și Pleiadele sale, un fragment din Orion și a lui centură, și cum perfecțiunea nu poate fi atinsă decât prin muncă, va trebui să mai participăm la multe astfel de ateliere ca să învățăm din ce în ce mai multe astre și să diferențiem sclipirea stelelor de cea a planetelor.

„Dar n-avem chitară, ce bine ar fi fost să avem una!”, probabil asta gândeam cu toții deși puțini au zis, însă norocul a fost de partea noastră, cabanierul avea una pe care a fost foarte drăguț să ne-o împrumute și am cântat până târziu în noapte...bine, să nu exagerăm, până la 11, când s-a dat stingerea și când au început pariurile pe tema „Cine o să sforăie primul, Cristi sau Mircea?”

Somnul a fost lung și odihnitor, chiar dacă unii au dormit puțin mai îngrămădiți. Am avut și oameni matinali care s-au trezit să vadă răsăritul, dar restul, restul am dormit până pe la 8. Micul dejun, bagaje, poză cu cabana, poză cu cabana și un câine mare, ba nu, doi, de fapt trei câini și la drum cu noi, ușor, ușor, că nu ne grăbim nicăieri, până pe vârf, unde am avut parte de un moment emoționant...trei eșarfe de CUB au ajuns la noi, acum eram oficial parte din familie, dar nu înainte ca fiecare dintre noi să spună ce i-a plăcut la această excursie sau ce nu i-a plăcut, după caz.

Un nou marcaj, bandă albastră, un drum mai ușor, de aici înainte doar coborâre, un lucru bun pentru mușchii noștri obosiți, dar nu așa bun pentru genunchi și glezne, care au și protestat la unii dintre noi. Am ajuns până la urmă la DN1, dar aici a apărut o mare dilema: încotro? Stânga sau dreapta, oare unde este gara? Ne-am gândit și răzgândit, am apelat la cunoștințe vechi, la gps, la rude și prieteni și am descoperit răspunsul: la dreapta.

Gara era chiar aproape și mai erau câteva ore până la sosirea trenului așa că trebuia să ne ocupăm timpul cu ceva: Jungle Speed.
A venit și trenul, o dată cu noaptea, dar de data asta am prins toți locuri, chiar dacă la o distanță considerabilă unii de ceilalți. Oboseala și o ușoară tristețe se puteau citi pe fețele noastre, ne întorceam în București, la școală, la serviciu...


Semnează, amintindu-și cu mult drag prima ieșire la munte cu noua familie,
Roxana, Vlad și Miruna, mândri nevoie mare de noile eșarfe, împreună cu Cristi, „Muzeul cercetașilor”(membru vechi și cu prestigiu)

Mai multe fotografii pe pagina de facebook a Centrului Universitar București (click aici)

No comments:

Post a Comment