Un CUB pe Vârful Omu

Ieșirea era planificată pentru weekend-ul 6-7 Iulie. N-a fost să fie, mulți din centru au avut planuri care nu suportau amânare, așa că s-a îndeplinit si dorința secretă a lui Mircea, s-a amânat ieșirea cu o săptămână. 

După luuu[…]uungi discuții pe Facebook s-a format și echipa: ne-am confirmat participarea 11 oameni, plus tatăl Ralucăi (geolog) şi un cuplu care a dorit să ne însoțească în aventură.

Traseul agreat a rămas Bușteni > Jepii Mici > Cabana Caraiman > Cabana Babele > Cabana Vârful Omu.

Am plecat de la Gara de Nord cu IR-ul de 5:45, direcția Bușteni. Odată ajunși, după o ultimă aprovizionare de la singurul magazin deschis, am făcut un mic popas pe pajiștea de sub telecabină. Ne-am înfruptat cu ceva sandwich-uri, ne-am echipat cu bocancii din dotare și am plecat pe Jepii Mici. Mi-au trecut diverse prin cap, lucruri pe care nu le-am împărtășit cu ceilalți imediat. Secretul “negru” era că pornesc pe acest traseu pentru a 5-a oară. Ultimele 4 încercări nu s-au încheiat cu succes. Vremea foarte proastă dar și un pic de frică m-au întors din drum de fiecare dată. Cei care mă cunosc deja îmi ştiu frica de “margini” neprotejate, dar de data asta am fost convins că în sfârșit voi ajunge sus. Aveam echipa ideală pentru acest traseu, unul relativ greu (dar nimic imposibil cu puțină atenție extra). Am trecut cu un mare nod în gât de locul care m-a întors de fiecare dată. Nodul a dispărut rapid, pentru că atenția ne-a fost îndreptată spre un minunat specimen de capră de munte. Până să mă dezmeticesc, deja urcam lejer, cu mâinile pe lanțuri și prăpastia pe partea stângă. Recunosc, deși mă calmasem, nu pot spune că numeroasele plăci comemorative nu-mi dădeau ceva palpitații.

Pe drum ne-am intersectat cu mai multe grupuri de oameni, de la munţomani serioși până la, să zicem, “nepregătiţi”. Vremea a ținut cu noi, am fost feriți de ambii inamici ai acestui traseu: ploaie și soare puternic. După 4 ore de urcat am terminat traseul. Am ajuns sus cu un rânjet enorm pe faţă: în sfârșit cucerisem Jepii Mici! Sus la Cabana Caraiman ne aștepta unul dintre cei mai frumoși câini pe care i-am văzut vreodată. Un fel de husky, dar nu prea :)

Am poposit puţin pentru recuperare, o masă binemeritată și o mini-sesiune de pozat.

A urmat traseul spre cabana Babele, traseu de relaxare. Tot drumul am urmărit o turmă de oi care pleca la păscut. Am ajuns repede, ne-am odihnit puţin, a urmat o nouă sesiune de pozat apoi am plecat spre Cabana Vârful Omu. Prima parte a traseului a fost uşoară, deşi eram deja destul de obosiţi. Am admirat tot drumul masivii Bucegi. Deşi sună a cliché, chiar nu pot exprima în cuvinte cât de neînsemnat mă simţeam. Am ajuns uşor-uşor şi la ultima parte a traseului, poteca pietruită care urcă până la Cabana Vârful Omu. Nimic complicat, dar când urci de câteva ore deja începi să simţi fiecare pietricică. Poteca părea interminabilă, dar într-un final am zărit prin ceaţă cabana. Am răsuflat uşuraţi, ne-am adunat, ne-am cazat şi a urmat o pauză de masă. Ne-am făcut loc printre mulţimea aflată deja în sala de mese şi am mâncat o foarte bună ciorbă de legume à la Vârful Omu. Frigul de afară ne-a împins uşor spre un vin fiert, dar după ora 8 deja nu se mai putea sta afară din cauza vântului puternic. Ceaţa a început să ne obtureze tot peisajul şi oboseala începuse să se facă simţită aşa că, după o partidă foarte amuzantă de Dixit, ne-am pus la somn. Seara n-a fost fără incidente, o întâmplare comică a lansat o poveste care probabil mă va bântui ani de zile (Vlad, îmi pare rău :-) ).

Dimineaţa ne-a întâmpinat cu cel mai frumos peisaj pe care l-am văzut în ultimii (mulţi!) ani. Fugeau ochii întruna, chiar nu mă puteam concentra. Este, fără-dar-şi-poate, unul din cele mai frumoase locuri în care te poţi trezi în România.

A urmat inviorarea, cafeaua şi ceaiul de dimineaţă. Am continuat cu o masă copioasă, apoi ne-am pregătit de coborâre. Înainte de plecare însă, am avut parte de o surpriză minunată. O parte din noi au încheiat prima etapă de progres şi acum era momentul în care CUB-ul a decis că trebuie să se împartă eşarfele de senior şi să îşi depună Promisiunea. Eu, fiind un lup ceva mai bătrân, mi-am primit în schimb prima eşarfă naţională, eşarfă cu care mi-am depus şi eu Promisiunea alături de ei. Nu-mi pot imagina un loc mai frumos sau mai potrivit pentru acest moment, voi fi legat pe viaţă de Vârful Omu prin această amintire.

S-a facut o mică sedinţă pentru stabilirea traseului de coborâre apoi ne-am pornit, dar nu înainte de deja faimoasa poză de grup a CUB-ului.

Traseul agreat a fost Cabana Vârful Omu – Cabana Mălăieşti - Pichetul Roşu – Poiana Izvoarelor – Gura Diham – Buşteni.

Coborârea a fost uşoară, singurul lucru care ne-a ţinut alerţi erau pietrele care alunecau sub noi din când în când. Hornurile erau încă pline de gheaţă. M-a fascinat acest lucru în condiţiile în care ştiam că peste doar câteva ore voi ajunge în oraş la peste 25°C. Până la Cabana Mălăieşti ne-am întalnit doar cu câteva grupuri mici, în rest am fost doar noi şi munţii. Am luat o pauză de ceai la Mălăieşti unde am cunoscut un grup de tineri cercetaşi elveţieni care se pregăteau de urcare.

Am plecat spre Pichetul Roşu. Nu ştiu exact de ce, dacă din cauza peisajului sau pur şi simplu din cauză că am început să realizăm  cât de frumoase au fost ultimele două zile, dar eram toţi foarte voioşi. Tot drumul am fluierat, am cântat, am glumit. Pe traseu, undeva sus pe un pisc, am găsit o bancă. Pe bancă, o placuţă (comemorativă, cred) cu o foarte frumoasă poezie despre aventurile montane ale unui om. Am citit-o, am imortalizat-o şi ne-am văzut de drum. Am trecut repede pe la Pichetul Roşu şi am plecat mai departe spre Poiana Izvoarelor. Am luat pauza de masă, am umplut sticlele cu apă rece şi proaspătă de izvor, apoi drum întins prin pădure până la Gura Diham. Evident, n-au lipsit cântările din padure, dar au dispărut imediat ce am ajuns la panta care leagă pădurea de Gura Diham. Cei care scăpaseră neatinşi de febra musculară au recuperat acum.

La Gura Diham, deoarece se apropia ora de plecare a trenului ne-am hotărât să mergem cu tractoraşul până în Buşteni. Eram prea obosiţi să mai parcurgem câţiva kilometri prin soare şi foarte probabil am fi pierdut trenul altfel. Drumul cu tractoraşul a fost “interesant”, dar din fericire s-a terminat repede. Plecaţi cu doar câteva ore în urmă dintre masivii frumoşi şi sălbatici, aici am fost izbiţi de zeci de grătare şi maşini parcate pe iarba verde. Ca s-o citez pe Manu, “Wahaha... Civilizaţie= bleah”. Odată ajunşi în gară am cumpărat biletele şi ne-am odihnit lângă un suc. N-au contenit poveştile (în parte, amuzante) despre tot ce s-a petrecut în ultimele zile, şi cumva eram trişti că această ieşire se apropia de sfârşit.

Aşa se termină marea noastră aventură pe Vârful Omu, un weekend care cu greu va fi uitat, de mine cel puţin.

Şi dacă n-ar fi fost, nu s-ar fi povestit!

Mai multe fotografii pe pagina de facebook a Centrului Universitar Bucureşti: aici

<<Articol scris de Marius Fărcăşanu>>