S-a terminat sesiunea, a venit vara și pentru studenți și au început campurile. Primul eveniment din această vară la care Centrul Universitar București a avut reprezentanți este Aventura Savoie sau AS014, un camp care a cuprins 3 țări, mii de kilometri cu avionul, sute de kilometri cu mașina și aproape 100 de kilometri pe jos.
AS014 a început pe 4 iulie, la ora 11, când ne-am întâlnit cu toții în Aeroportul Henri Coandă. 17 oameni din mai multe orașe: Cristian, Iași, Suceava, Pașcani, Sibiu și nu în ultimul rând, București, așteptau frumos la coadă pentru formalitățile de îmbarcare în avionul cu destinația Geneva. Știm cu toții că nu e frumos un camp fără peripeții, așa că surprizele nu au întârziat să apară: un angajat întârziat la bagaje, un control riguros după ce s-a aprins luminița roșie a detectorului de metale, dar am ajuns până la urmă cu toții la bordul avionului și zborul a decurs foarte plăcut, cu o aterizare ușoară și cu turbulențe abia resimțite.
În Geneva ne-am urcat în mașinile puse la dispoziție de organizatori și ne-am îndreptat către Sixt Fer a Cheval, o frumoasă localitate franceză, care avea să fie „basecampul” nostru în această aventură, situată într-un circ glaciar și udată din toate părțile de zeci de cascade, mai mici sau mai mari, dar încântătoare. Am avut ocazia să vedem o parte din ele mai îndeaproape în după-amiaza celei de-a doua zi, într-o tură de pregătire.
În cea de-a treia zi, ultima înainte de marea provocare, am mai avut o tura de pregătire, urcând până la 2084 de metri, un loc cu o priveliște magnifică, de unde am putut admira Mont Blancul, cu toată măreția lui, acoperit de coroana de nori care rareori îl părăsește.
A patra zi a început o dată cu primele raze de lumină, 6 oameni, printre care și cei trei CUBi, făceau ultimele pregătiri, au strâns corturile, puțin ude ce-i drept de la ploaia din timpul nopții, și, ușor somnoroși, au urcat în mașină îndreptându-se spre Courmayeur, locul de plecare în Tour Du Mont Blanc. Ploaia se oprise și speram cu toții ca prognoza groaznică anunțată de meteorologi să nu se adeverească. Am văzut în drumul nostru Glacier de Bossons, autostrada suspendata la zeci de metri pe marginea alpilor și tunelul care trece pe sub Mont Blanc, 12 km în care te simți atât de mic gândindu-te că deasupra ta se găsesc 4000 de metri de rocă și gheață. În oraș am făcut ultimele cumpărături, am întâlnit primii turiști care făceau același traseu și care ne-au oferit și indicații, apoi ne-am pus rucsacii în spate și am plecat la drum.
Prima parte a traseului, presupunea o urcare de aproape 800 de metri până la Rifugio Bertone, singura parte a traseului în care ne-am putut bucura de căldură, dar mai ales de soare! Am ajuns la refugiu exact la timp ca să ne adăpostim de o furtună și ca să mâncăm masa de prânz. De la Bertone până la Bonatti, drumul urmărește în cea mai mare parte curba de nivel, iar la sfârșit urcă, pe o porțiune scurtă. Priveliștea ar fi fost frumoasă și ne-am fi putut bucura de ea, dar ceața și norii ne-au împiedicat să vedem totul. La Bonatti campatul era interzis pe teritoriul refugiului, dar am găsit un loc destul de bun să ne punem corturile, puțin mai sus, în apropierea unei stâne în paragină. Imediat după ce am montat corturile a început din nou ploaia, care nu s-a mai oprit decât pentru vreo câteva minute, suficiente pentru a fierbe apă și a ne face supă să ne mai încălzim și să ne mai ridice puțin moralul, destul de scăzut de altfel din cauza precipitațiilor.
A doua zi pe TMB, ploaia a fost un mare impediment, iar din cauza ei nu am reușit să plecăm decât pe la ora prânzului. Dacă în dimineața anterioară corturile erau puțin umede, acum erau ude de-a binelea și mult mai grele. Ne-am încurajat reciproc că o să fie mai bine pe viitor, că o să se oprească ploaia, ne-am ascuns sub pelerine și am plecat la drum. Deși ploaia n-a vrut să se oprească nicio secundă, până la Chalet Val Ferret a fost suportabilă și puteai să mergi fără să te deranjeze prea rău, dar în timp ce urcam spre Rifugio Elena s-a transformat într-o furtună cu vânt puternic, lapoviță și temperaturi din ce în ce mai mici. Am ajuns cu greu la Elena, ne-am uscat, am băut ceai cald, dar vremea de afară, care se transformase într-o furtună de zăpadă, ne-a făcut să ne oprim acolo, să ne cazăm și să sperăm că a doua zi va fi mai bine, deși și știam că vom avea foarte mult de recuperat pentru a ajunge în Champex.
Somnul în refugiu a fost bun și odihnitor, dar încă o dată ne-am trezit cu noaptea în cap, pentru a avea îndeajuns timp să parcurgem cei 27 de kilometri. Afară era zăpadă, vântul bătea destul de puternic, iar la 2537 de metri, pe Grand Col Ferret, era viscol, dar măcar nu mai ploua. Unii dintre noi s-au aventurat pe vârf în pantaloni scurți și au înfruntat viscolul cu mult curaj.
De pe Grand Col Ferret urma o coborâre de aproape 1000 de metri, pe poteci diverse, înconjurați de o mulțime de vaci, pentru că eram în Elveția acum, trecând prin multe sate de vacanță și orășele de munte, până la destinația finală: Champex. Acolo am găsit un camping unde ne-am pus corturile și unde am constatat cu stupoare cât de urât mirosea cortul nostru, care stătea de aproape 36 de ore ud în saci de plastic. A plouat în continuu și în această a treia zi, iar bocancii uzi au început să facă victime: bătături, flictene(a.k.a bășici) și răceală.
Dimineața celei de-a patra zile din TMB ne-a întâmpinat, cum eram obișnuiți, cu ploaie, ceață și temperaturi joase pentru o zi de 10 iulie, dar n-am avut ce face, ne-am echipat pentru drum și visam cu ochii deschiși la cele 10% șanse de soare preconizate de meteorologi pentru acea zi...n-am avut norocul ăsta! După alte 5 ore de mers prin ploaie, nămol până la glezne și vaci care se uită urât, am ajuns la destinație, Col de la Forclaz, locul în care proviziile se aduc cu elicopterul, pentru că suntem în Elveția și lumea își permite.
Ultimele două zile ale turului nu s-au dezis de la tradiție, a plouat mai tot timpul, iar cei mai bravi au ajuns la destinație: Chamonix, pe partea franceză a Tour Du Mont Blanc.
13 iulie a fost ziua de evaluare, în care ceilalți 10 participanți le-au dovedit organizatorilor că merită faimoasa Explorer Belt, pe care au primit-o cu laude la sfârșitul zilei, dar despre peripețiile lor îi vom ruga pe ei să ne povestească.
Pe 14 iulie, aventura noastră în Haute Savoie s-a sfârșit cu un drum cu mașina până la aeroportul Malpensa din Milano, de unde ne-am îmbarcat spre București, dar nu înainte să experimentăm cum este când ajungi în criză de timp într-un aeroport imens și nu știi exact pe unde să alergi ca să fii sigur că nu pierzi avionul.
Cu ocazia acestui articol, noi, cei trei membri CUB: Adi, Cristi și Roxana, am vrea să le mulțumim organizatorilor pentru ocazia de a participa la acest camp, pentru această minunată experiență, umbrită de condițiile meteo, care nu ar fi putut fi prezise oricum, și pentru toate lecțiile pe care le-am învățat pe parcursul acestor 10 zile. A fost o experiența unică, apreciem efortul domnului Radu Stinghe și îi adresăm pe această cale mulțumirile noastre!
Semnează, puțin mai înțelepți,
Adi, Cristi și Roxana
<<Câteva imagini pe pagina de facebook a Centrului Universitar București: aici>>
No comments:
Post a Comment